Dupa ani de zile in care mi-am dorit un animalut, insistente, refuzuri, argumente… intr-un final am luat un perus zapacit rau, albastru, culoarea mea preferata. Dupa o ciondaneala cu frati-miu, i-am gasit si nume: Rocco (el ii pusese Gogu, saracu’). Si mi-am propus sa-l invat sa vorbeasca, stateam cu el o gramada, zbura de nebun peste tot, rontaia florile de pe balcon si nu numai, dar mi-era tare drag. Nesuferitul nici acum nu vrea sa vorbeasca, dar se pupa toata ziua in oglinda! Si parca intelege tot ce-i zic! Mi-e drag in continuare si am grija de el, desi nu necesita mare efort. Si il iubesc rau! 🙂
Dar o intamplare ciudata ne-a zdruncinat pe amandoi si „relatia” noastra, pe termen lung mai mult pe el decat pe mine. Eram de doua saptamani singura acasa, toti erau plecati in vacanta. Era tare bine, mergeam la birou, seara aveam liniste, faceam totul in stilul meu, in ritmul meu… Pe atunci eram cu cineva care lucra in ture si, in seara aia iesea la 1 noaptea si venea la mine. Gospodina din mine a zis ca ii face de mancare, aveam friptura, mai trebuiau cartofii prajiti (ce cliseu, lipsa de imaginatie, friptura cu cartofi). Si la ora 1 ma infiintez in bucatarie si ma apuc de treaba, sa fie mancarea calda cand vine musafirul. Cartofii erau la prajit, eu dereticam pe acolo. M-am indreptat spre aragaz sa-i scot si, deodata, vad cum trece de-a latul bucatariei si intra pe langa aragaz… un SOARECE!
Am racnit din toti rarunchii, nu-mi venea sa cred!!! M-am speriat eu de el si el de mine! „Pai ce cauti, ba, la mine acasa? De unde ai aparut?”. Mi-am dat seama de ce parea speriat de bombe Rocco al meu si nu mai manca bine. „Aoleuuuuuu, dar tu de cand misuni in casa mea?” Mi se derulau in cap mii de scenarii, cum puii mei a ajuns un soarece la etajul 6???!!! S-a cocotat pe bloc? Bai, dar pana la 6? A venit pe la ghena? Cum? Si cum a intrat in casa? Si pun mana pe telefon „Vino repedeeeeeeee, sunt disperata, am un soarece in casa!!!” „Bai, ai innebunit? De unde soarece? In bloc? Sa urce pana acolo? Hahahaha” „Eu vorbesc serios!” „Hai ma, termina, poate o fi fost papagalul, a iesit din colivie si era pe jos!” „Baaaaaaa, Rocco al meu e albastru, nu sobolaniu!” . Nu m-a crezut.
Si pun pe masa cartofii prajiti, friptura, toate cele. Soricelul nicaieri. Si ne apucam sa mancam, cu ochii fixati unde l-am vazut intrand. Dupa vreo 5 minute, miscare, si-a scos la lumina boticul sa vada care-i treaba. Eu „uite-l! Uite-l! Na, sa nu mai mai faci pe mine nebuna! Auzi! Si mai jignesti si papagalul! Ia-l de aici, prinde-l, fa-i cevaaaaaaa!!!” si iar ma isterizez. Gata! Vanatoare, eram 2 nebuni in bucatarie in mijlocul noptii pandind guzganul. Animalul mai smecher si mai agil decat noi 2 la un loc, a iesit dintr-o parte, a intrat pe sub frigider, de acolo sub un dulap… Am abandonat.
Nani, dar nu inainte de a inchide usa la bucatarie si de a o deschide pe cea de la balcon… in ideea ca poate soarecele iese pe balcon si ajunge la teava de scurgere, intra pe acolo si o sa cada-n gol (ce sadic! pai hamsterul vara-mii asa a sfarsit saracu’ si ea sta la etajul 2, asta de ce n-ar face la fel?!). Yeah right! Si cand ma gandeam ca nu stiu de cate zile era aratarea in casa… si toate usile au fost deschise si s-a plimbat pe unde a vrut muschiul lui… bleah! Am dormit iepureste, l-am auzit toata noaptea rozand la usa de la bucatarie (dimineata am vazut si urmele).
Dimineata mi-am facut intrarea in bucatarie cu niste pumni in usa, sa se ascunda fiara, sa nu-l mai vad. Rocco nu mai manca, era picat din luna, dar soarecele nu avea cum sa ajunga la el, ma gandeam eu. Tarziu mi-am dat seama ca monstrul s-a bagat in boabele lui. Mi-era frica si scarba sa stau acolo, ai mei veneau in 2 zile…2 zile? No way, eu cu asta nu mai stau in casa, visasem toata noaptea ca m-au atacat sobolanii. Si sun la mama, cand o aud, se rupe filmu’, bufnesc in plans ” mamaaaaaaaaa… vinooooo! Vino acasa repedeeeeeee! ca am gasit un cioricel!” (asa a inteles femeia) „Ce ai mah?” „Un cioriceeeeeelllllllll!!! Si nu stiu de unde a venit, ca nu mai pleacaaaa!!!” Clar n-au scapat de mine, au venit dupa-amiaza, intre timp n-am mai calcat acolo, eram lihnita de foame si lesinata de sete. Nu l-am gasit. Si i-am pus cursa…
Dupa aventura asta, Rocco, vizibil marcat, a inceput sa piuie, sa revina la normal, in cateva zile era ca de obicei. Numai ca de atunci nu mai vrea sa iasa din colivie, decat foarte rar. Altfel e la fel de smucit ca inainte, se pupa in oglinda, se cocoata pe toate alea si-mi inveseleste diminetile. Si ciupeste! E pe post de catel, face galagie, ciupeste si se gudura. Puiutzu’ lu’ mama! 🙂 Si sa nu mai aud de rozatoare!