De cand lumea si pamantul, se spune ca barbatul e vanatorul si femeia vanatul. Ca s-au tot schimbat rolurile asta e clar, dar principiul de baza a ramas. Femeia da de inteles ca e disponibila si barbatul face primul pas. Intr-adevar, manifestarile astea s-au tot cizelat, de la omul pesterii care-si taraste femeia de par, o culca pe o blana si vaneaza pentru ea;  la pergamentele pecetluite cu ceara duse destinatarului de catre sclavi ce le asigurau confidentialitatea cu pretul vietii; la mesajele din sticla aruncate pe mari; pana la invitatii la cofetarie, la o plimbare in parc, un telefon, o scrisoare, o floare, un sms, un mail, o floare virtuala etc. si uite asa ne gandim ca lucrurile s-au simplificat. Oare? Oare pe drum nu s-a pierdut un anume farmec? Oare femeile nu sunt prea disponibile? Si barbatii prea vanatori? Mai e placerea vanatorii aceeasi? Nu cred. Daca prada nu se lasa repede, vanatorul se orienteaza catre o alta „caprioara”.

Poate ca si jocul asta al vanatorii are regulile lui, poate regulile incalcate, duc la alt rezultat decat cel scontat. Ce intentii se ascund in spatele vanatorului? Ce gandeste vanatul? In goana asta, se cam uita de sentimente, de acel al sasesela simt care poate uneori zice „fugi” alteori „stai”, intentiile reale sunt poleite cu vorbe frumoase si cu talc, timpul se scurge altfel, mai incet…

Si atunci cand un vanator si un vanat se intalnesc, vanatul s-ar da prins si da asta de inteles, vanatorul ar acapara si el prada si face pasi inspre asta… de ce intervin jocurile? Da, jocurile psihologice, psihologia inversa… Atunci cand vanatorul crede ca prada e in mainile lui, brusc, nu-i asa!… Atunci cand vanatul se da batut si e gata sa cada in ghearele vanatorului, deodata nu mai e interesant… Da, sunt interesante jocurile, vorbele cu subinteles, discutiile interminabile despre cate-n luna si-n stele, aluziile sexuale, glumele, replicile spirituale, totul in stilul „lasa-ma imi place”, dar pana la un punct. Toate astea sunt facute pentru a tatona terenul, pentru ca prada si vanatorul sa se cunoasca reciproc, pentru a vedea daca se pot tolera reciproc (desi asta ar trebui sa se simta din prima, la primele vorbe schimbate).

Si totul pare bine, si frumos, numai ca iar incep jocurile. De ce? De ce dupa ce trece perioada de tatonare se revine la jocuri? De ce trebuie sa ne comportam ca soarecele cu pisica? De ce dupa ce oarecum „oficial” s-a creat ceva, se continua cu psihologia inversa? De ce se lasa unii pe altii sa fiarba la foc mic in suc propriu? E oare mai interesant asa? Asa s-o pastra focul pasiunii? Trebuie sa existe mereu provocari, mereu noi culmi de atins, mereu altceva, mereu schimbari, mereu sa existe noutate? Nu se pot pune cartile (de joc) pe fata si sa se discute clar ce-si doresc unul de la celalalt? Daca e sex, atunci sex sa fie! Daca e iubire, cu atat mai bine! Si daca unul vrea ceva si celalalt altceva, ok, bun, se va gasi alt tandem vanator-vanat.

E oare mai interesanata vanatoarea in sine decat prinderea prazii? Jocurile dau mai mult farmec a ceea ce va urma? E bine sa spui lucrurilor pe nume din prima si sa fie lucrurile clare? E oare mai bine sa stim in sinea noastra ceva e putred si sa invaluim totul intr-o lumina frumoasa? E mai provocator sa fii defensiv desi te topesti de dragul persoanei cu care te „razboiesti”? Probabil fiecare are abordarea lui… si cheia e ca abordarea asta sa se muleze si pe celalalt…

Tu cum preferi? Sa te joci, sa pui pe jar, sa lasi niste zile sa treaca pana sa dai un semn… toate astea ca o strategie de cuceri? Sau spui lucrurilor pe nume?

PS: La multi ani DONO, Carol si Vali! 🙂