„…sub aripa norilooooooor / In poiana minunata / Se afla o cabana / Cabana schiorilor. „ Era candva un cantec de oameni muntomani, posibil ca o mare parte sa-l stie. Pfuai, ce vremuri! Ce dor imi e de un foc de tabara, de o adunare in jurul lui si de cantat la chitara, la rand, toate cantecele de drumetii…!!!

Dar sa nu devenim nostalgici, nu e zi de butoi cu melancolie, e ziua de miercuri, miercurea trecuta, cand am urcat pe niste munti, pe niste coclauri, am fost intr-un traseu „usor” in rezervatia naturala a Dolomitilor. Cum am fost carcotasa de la bun inceput si am spus ca eu nu urc pe munti, eu ma duc sa vizitez orase, nu mi-am luat bocancii la mine, asa ca adidasii au fost baza. Asa ca, imbracata de scandal, restul si mai de scandal, am purces spre locul bataliei. Dupa niste serpentine ametitoare, pe care tatal din dotare avea grija sa le ia ca la raliu, mai taiate, mai cu viteza, dreapta 5, stanga 3, 100 m drept, stanga 2, dreapta 4… stomac in gat, ajungem la locul de pornire.

De acolo se vedea o priveliste superba. Nu voi descrie foarte mult ce mi-au vazut ochii, voi lasa pozele sa vorbeasca, eu voi scrie de carcotelile mele si observatiile personale, pt ca asta a fost una din zilele in care m-am cam nervozat. Multa lume, foarte multa, de la copilasi care nici nu mergeau in picioare, pana la batrani de peste 70 de ani, unii chiar in baston. N-am vazut niciodata atata lume pe un traseu montan, si, slava Domnului, in generala si liceu eram muntomana inraita, si toata lumea iesise la aer curat, sa se bucure de soare si de maretia muntilor. Si am tot mers, am mai urcat, am mai coborat… am avut unele zone unde aveam panta-n gat, lipsa de miscare se simtea… dar cand le vedeam pe babutele alea de 70 de ani ca mergeau si n-aveau niciun stres, ma ambitionam. Am ajuns la destinatie, doar atat puteam merge cu ce eram incaltata, mai mult devenea periculos, ne-am odihnit si grupurile s-au despartit, respectiv mama din dotare si je am ramas sa lenevim si restul au plecat la catarari pe munti. Stabilim ca ne vedem intr-o ora jumate’, stabilim punct de intalnire si gata. Dupa 2 ore cine suna disperata pe toate telefoanele??? Exact, eu! „Pai bai, veniti sau nu veniti? sunteti ok…” etc… Mi-era si cam rece, deja era dupa-amiaza, se strangeau nori, se facuse racoare, iar eu strangeam din dinti cu hanoracul pe mine, boscorodindu-i pe aia de se lafaie pe sezlonguri la mare. „Venim intr-o ora juma!” „Pai asa ati zis si acu doo ore!”… intr-un final stabilim ca ne vedem la masina. Au venit dupa doua ore si jumatate de cand au zis. Pai normal ca m-am nervozat!!! Zi-mi frate de la bun inceput 5-6 ore, nu ma duce cu zaharelul, cate-o ora, cate-o ora, ca nu reusesti decat sa ma scoti din tzatzani!

Cand am vazut din poze pe unde s-au dus si pe unde au urcat, m-a luat cu tremurici. Oricum, privelistea e geniala, natura insasi intrecandu-se in frumusetea creatiei. Si, dupa cum ziceam, nu prea-s poiata si nu ma pricep sa descriu in cuvinte frumusetile naturii, asa ca vizionati poz(n)ele realizate: