Regasirea

Maria era o fata frumoasa, desteapta, descurcareata, sufletista, dar fara noroc in dragoste. Astfel ca noaptea dintre ani a gasit-o singura acasa (era dupa o despartire recenta), inlacrimata si cu o sticla de lichior. Si, la miezul noptii, si-a dorit din tot sufletul sa-l intalneasca pe el, cel care o va face sa zambeasca, cel ce-o va iubi si o va aprecia asa cum merita.

Dupa cateva zile, mergand pe strada si traversand-o, o masina a oprit exact langa ea, evitand impactul in ultima clipa. La cat de ingandurata era nici nu si-a dat seama, decat atunci cand cineva a venit si-a batut-o pe umar si i-a spus ca asa spaima n-a mai trait niciodata. Trezita parca dintr-un vis, Maria realizeaza ca moartea a trecut la niciun centimetru de ea. Vru sa-i multumeasca soferului pentru prezenta de spirit, dar se bloca. El avea cei mai frumosi ochi albastri pe care-i vazuse vreodata… si parea intr-adevar ingrijorat de starea ei… si se oferi s-o conduca acasa. In stare de transa, baigui un „da” si se lasa condusa. Dupa ce s-a asigurat ca-i e bine, necunoscutul i-a lasat cartea de vizita si-a plecat.

A doua zi Maria isi savura cafeaua si studia cartea de vizita. „Sa-l sun, sa nu-l sun?! Ce nume frumos are… Cosmin! Si ce oooooooochi… Marie, potoleste-te, poate o avea pe cineva, zi merci ca n-a trecut cu bolidul peste tine, la cat de cascata esti…! Hmmm… il sun sa-i multumesc!”

„Alo, da?!” se aude o voce baritonala la capatul celalalt al firului.

„Aaaaaaaaaaa… buna! Stii, sunt Maria, fata pe care era s-o calci cu masina, de cascata ce era. Am sunat sa-ti multumesc pentru prezenta de spirit. Daca erai la fel de aerian ca mine… Doamne fereste!”

„Buna! Ma bucur sa aflu cum te cheama, chiar ma intrebam ce faci dar, cum n-aveam cum sa dau de tine, am sperat ca o vei face tu.” (…)

Dupa discutia asta, au hotarat sa se intalneasca. Prima oara la o cafea, a doua oara la un film… au ajuns sa fie nedespartiti. Si Maria zambea. Avea de ce. Dorinta ei cea mai arzatoare se indeplinise. Cosmin era tot ce-si putea dori, dragut, atent, manierat si, la urma urmei, nici ea nu era de lepadat.

Dar Maria purta un secret in suflet. Ceva ce nu putea fi impartasit oricui, pentru ca era un subiect delicat pentru ea si familia ei. Asa ca, in momentul in care a discutat mai mult cu Cosmin, vazand ca poate avea incredere in el, i-a marturisit. Parintii ei nu erau parintii ei… era adoptata. Aflase din intamplare cand era in scoala generala, de la colegi. Ai ei n-au vrut sa-i dea prea multe detalii atunci, iar cand s-a facut mai maricica doar i-au confirmat, nespunandu-i nimic. Cosmin a zambit si i-a spus ca nu-l intereseaza radacinile reale, ca pentru el conteaza persoana pe care o are in fata, ea fiind rezultatul tuturor influentelor externe, iar cei care au crescut-o merita tot respectul.

Si au trecut zile, saptamani, luni, un an, doi… timp in care s-au descoperit reciproc, si-au gasit pasiuni comune, si-au unit grupurile de prieteni, si-au cunoscut familiile, au petrecut vacante impreuna, au avut si bune si rele… ca in viata. Iar viata le-a zambit. Intentionau sa se casatoreasca, iar ceva i-a facut sa fie si mai siguri de pasul asta: urmau sa devina parinti.

Astfel ca au facut nunta mare si frumoasa, erau o pereche reusita, iar Maria era stralucitoare, avea seninatatea specifica femeilor insarcinate, rochia a fost de vis, nunta reusita, Cosmin isi sorbea mireasa din priviri, toata lumea s-a simtit fantastic. Acum Maria avea doua mame, pentru ca mama lui Cosmin oricum a placut-o de cand a cunoscut-o, ajungand s-o iubeasca precum fiica pe care n-a avut-o niciodata.

Dupa ce partea de poveste a iubirii lor (nunta) s-a mai estompat, au trebuit sa se ocupe si de lucruri mai lumesti. Cum ar fi de exemplu, schimbarea actelor Mariei pe noul nume. Fiind un caz special, a mai necesitat un act in plus, pe care l-a luat de la mama ei. Punand toate in ordine, i-a atras atentia un nume. Nu-i era familiar, dar studiind mai bine actul respectiv… a descoperit numele mamei sale naturale. L-a notat intr-un carnetel apoi a depus actele pentru schimbarea de nume.

Dar un gand nu-i dadea pace: acum ca stie numele mamei ei, oare ar putea-o gasi? Oare mai traieste? Oare o va recunoaste? Oare ii va da vreo explicatie?… si tot framantandu-se, i-a spus lui Cosmin ca vrea sa-si gaseasca mama. Cosmin a sustinut-o in decizia ei si a ajutat-o cu tot ce i-a stat in putinta. Si… din aproape in aproape…dupa multe intrebari, investigatii si drumuri… si-a gasit mama. Intr-un mic orasel… a fost extrem de surprinsa, dar totodata fericita s-o vada.

I-a primit in casa pe amandoi…i-a spus ca tatal ei n-a vrut s-o recunoasca si ca, fortata de imprejurari a fost nevoita s-o dea, nu inainte de a se asigura ca va fi adoptata de o familie buna (parintii actuali ai Mariei). Emotiile n-au mai fost stapanite, astfel ca, s-au imbratisat, au plans, si-au cerut iertare si au incercat sa recupereze timpul pierdut. Mama Mariei i-a spus ca nu are nicio scuza si stie prea bine, dar ca iertarea fiicei ei ar fi cel mai de pret dar.

„Mama, ma bucur ca te-am gasit! Si sunt fericita… acum am trei mame! Si voi fi si eu mama si imi voi iubi copilul ca pe ochii din cap! Si sigur va fi rasfatat!”

… De acum incolo a intervenit o grija in plus. Maria nu i-a spus mamei adoptive ca si-a gasit mama naturala. Sa-i spuna sau sa se comporte ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat? Se va simti mama adoptiva amenintata? Va simti ca i se fura dragostea fiicei ei? Cum va reactiona daca va afla? Sau… poate nu va afla niciodata… Timpul le va lamuri pe toate… sau va scoate la iveala ce trebuie aflat… si va ascunde si mai adanc secretele ce trebuiesc pastrate…

Anunțuri

24 de gânduri despre &8222;Regasirea&8221;

  1. o clipa, ascultand depanarea povestii, am crezut ca cei doi vor descoperi o ruda comuna sau, vai, un parinte comun 🙂

    ma si gandeam la o tragedie de genul „old boy”

    asa, cu finalul ei simplu, la obiect, pare aproape neverosimila sau , dimpotriva, extrem de banala.

    intr-un fel, e ca viata, nu?

  2. interesanta poveste 🙂
    eu zic sa-i spuna mamei adoptive care ar trebui sa o inteleaga si sa nu se supere. sunt sigura ca Maria o iubeste mult pe mama adoptiva si-i este foarte recunoscatoare pentru tot ce a facut pentru ea

  3. mama adevarata e cea care te-a crescut, care a fost langa tine in momentele dificile….aia naturala daca nu a existat, e doar o straina…..si poate fi cel mult o prietena, dar nu mama…noi sa fim sanatosi

  4. CornelT, sunt perfect de acord cu tine, nu are importanta cine ti-a dat nastere, conteaza si e mama cine a te-a invatat sa mergi, cine iti spunea povesti, cine ti-a fost alaturi in cele mai grele clipe!
    Oricum, e o poveste tare frumoasa!

  5. Frumoasa poveste, scorpiutzo:* Ai talent, nici nu m-asteptam sa fie altfel:P
    Sa ii spuna mamei adoptive, sa ii spuna…
    uuuuf, iarasi povestea cu fat frumos venind pe calul alb…:-<

  6. Adevarul tot trebuie sa fie infruntat, odata si odata. Asa ca ar fi mai bine sa-i spuna ea, decat sa afle din alte surse… 😀

  7. Şi eu cred că ar trebui să-i spună. La urma urmei, dacă nu era ea, mama biologică, să-i dea naştere fetei, mama adoptivă nu ar fi avut parte de o fiică aşa cum era Maria. Ştiu că a greşit enorm că a părăsit-o, dar iertarea vindecă toate rănile. Şi odată ce mama adoptivă a acceptat să crească un copil care nu e al ei, cred că-i va putea ierta acestuia dorinţa de a şti de unde provine.

    Dacă povestea este reală, îi urez Mariei să aibă parte de multă fericire şi împlinire alături de familia ei, iar vouă vă doresc duminică plăcută 🙂 !

  8. Interesanta poveste! Cred ca ar fi bine sa-i spuna si mamei adoptive ca si-a descoperit mama naturala si in mod cert, va intelege-o! In definitiv, mama naturala doar i-a dat viata, de cresterea si educarea ei, ocupandu-se mama adoptiva.
    Felicitari pentru aceasta postare! O zi frumoasa, cu soare!

  9. Frumoasa poveste, imi era frica pe cum citeam sa nu descopar intr-un final, dupa casatorie ca sunt frati defapt, pffuu.. bine ca nu

  10. @Marius: Neverosimil sau banal… da, ca in viata! Bine-ai venit!

    @Lilly: Si daca mama adoptiva se panicheaza rau?

    @Cornel: Ai dreptate… dar depinde de fiecare situatie in parte.

    @Buratina: Multumesc!

    @Hubba Bubba: Nu mai ofta… si aici s-a aplicat „ai grija ce-ti doresti, ca se poate intampla”.

    @Mada: Da, adevarul iese la iveala mai devreme sau mai tarziu.

    @Jasmin: Nu zic nimic… real sau fictiune!

    @Nea Costache: Poate ii va spune, poate va afla singura…

    @Mihi: De cate ori ti-am zis sa nu te mai uiti la telenovele?! 😆

  11. M-ai luat de Luni, gagici!
    Si mancam ceva. Nici nu am simtit cand am inghitit.
    Foarte misto povstea si, recunosc ca si eu m-am gandit ca poate descopera ca sun frati.
    Bine ca nu au fost. Dar ceea ce nu-mi place: numai in povesti apare printul pe cal alb. Of!
    Parerea mea este ca e bine ca mama adoptiva trebuie sa afle, pentru ca defapt ea este mama ei. Mama biologica, ii poate fi doar o prietena mai apropiata.

  12. Frumos scrisa povestea, cu sufletul 🙂
    Parerea mea e ca ar trebui sa ii spuna mamei adoptive ca a fost curioasa sa isi stie originea, ca afectiunea si dragostea ei nu se vor schimba vis a vis de cea care a crescut-o a educat-o si a inconjurat-o cu dragoste necnditionat…..dar ca va pastra legatura cu mama naturala asta ajutand-o pe ea sa isi recunoasca identitatea…cacaturi d’astea psihologice 😆

  13. Neata la toata lumea (chiar daca e amiaza)! Da de gunoiereala nimic nimic? Se pastreaza totul sub tacere?

  14. @Morena: Mai exista printi… da’ poate au loganuri brand-uite de la munca… nu pot toti sa aiba Toruk Macto (sau cum o chema pe vietatea aia zburatoare galben cu portocaliu din film 😛 )

    @Aia cu Paru’: Don’soara psihilog, m-ai lamurit si nu, nu mi se par cacaturi!

    @Just you: O sa fie si despre gunoiereala… rabdare!

  15. ^ asta voiam si eu sa intreb. 🙂

  16. frumoasa poveste! oricum e reala !

  17. vin si povestile despre gunoiereala… noi suntem cam chiaune… rabdare 🙂

  18. si da… citeam si eram 99% ca trebuie sa se intample ceva…ca parca era prea frumos si recunosc… m-am gandit ca poate sunt frati 😀

  19. O poveste frumoasa prin simplitatea ei.Uneori viata e ca in filme.Si da, are 3 mame eroina povestii.Stiu prin ce a trecut deoarece situatia mea e asemanatoare.Da, parinte este cel care te creste si e langa tine, dar ce faci daca parintii mor la o varsta la care copilul nu are nici o putere?Va schimba „parintii” si va trebui sa se adapteze.Si sa lupte.Si toate se intampla la timpul lor…”Pana sa iti intalnesti printul trebuie sa saruti multe broaste!”.

  20. @Gabriella: 🙂

    @Avatar: Merci, bine-ai venit!

    @Croco: Taci,… ca-mi tipai dupa poze mai devreme!

    @Mihai: Viata bate filmul!

  21. si io vreau pozeleeeee, fi-ti-ar fetele, nepoatele, cumnatele si toate rudele de ras :))

  22. Deci ai vazut Avatar. Pareri?
    Pasarea aia, era pasarea „suprena”. Daca zburai cu a, erai ca un zue pentru restul…”gastii”.

  23. @Pisica: Fata, tu ma injuri??? 😆

    @Morena: WOW!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s