Relatiile in adolescenta

Am avut o discutie foarte edificatoare cu frati-miu ieri. M-a facut sa rad copios prin ideile simple, inocente si puerile de a vedea lucrurile, dar totodata atat de adevarate si lipsite de incarcatura emotionala pe care o dau adultii de obicei.

Sa ne lamurim. Copilu’ se placea cateva zile cu vreo fata, ieseau in parc, se pupau si pam pam gata aia era, vreo 3-4 zile cu totul. Ei bine, cu relatia asta a fost altfel. S-au despartit vineri, cand faceau 5 saptamani de cand erau impreuna. Dar cum au facut asta?! Intr-un mod ORIGINAL.

Andrei mi-a zis ca o colega de-a lui l-a avertizat ca a auzit despre o discutie ce-l privea, intre prietena lui si o alta colega. Colega respectiva ii spunea ca dupa 3 zile, baiatul cu care era i-a spus ca o iubeste. Asta i s-a parut cam brusc si cam fals si nu era foarte incantata. Prietena lui Andrei a zis ca frati-miu inca nu i-a spus asta, dar, cand ii va spune asta, ii va da papucii. Asa ca, binevoitoarea colega i-a spus lui Andrei ce si cum si i-a dat discutia de pe mess (banuiesc) s-o citeasca. Asa ca, a fost cu un pas inainte si i-a zis ca nu mai vrea sa fie cu ea. A zis ok si asta a fost. Apoi colegii i-au facut semne incurajatoare si s-a trecut peste fara alte discutii. Una peste alta, deocamdata asta e recordul, o luna si un pic, il va depasi cand se va face mai mare. 🙂

Toata faza asta m-a facut sa ma gandesc… de ce nu e la fel de simplu si atunci cand cresti? De ce trebuie sa ne ascundem in spatele unor cuvinte mari, a promisiunilor desarte si a lucrurilor facute pe ascuns? De ce trebuie sa facem mii de compromisuri ca sa facem lucrurile sa mearga? De ce nu le lasam sa curga de la sine? De ce unii trebuie sa sufere si altii sa provoace suferinta? De ce nu simtitm ce trebuie pentru persoane care ar face orice pentru noi si in schimb suntem marionete pentru persoane care nu dau pe noi nicio ceapa degerata? De ce unora le place sa se joace, uneori pana la limite greu suportabile sau de inteles? De ce lucrurile nu sunt simple? De ce, pe masura ce ne maturizam, ne place sa complicam relatiile cu oamenii din jurul nostru? De ce ne chinuim singuri, de ce-i chinuim pe altii, de ce ne pierdem si le pierdem timpul cu toate tampeniile?

Si as mai avea multe „de ce”-uri, dar ma opresc aici, ca povestea s-a vrut a fi una hazoasa, nu un post in care-mi exprim eu dilemele existentiale. Totusi, cine mai gaseste raspunsuri care sa ma lumineze si pe mine, va rog, shout out loud!