Lună: martie 2011

martie 23, 2011

Binevoitorii, strambele si increderea

Binevoitorii sunt aia care iti zambesc frumos, se baga in sufletul tau, iti cauta compania, se „imprietenesc” cu tine gasind un punct pe care-l pot exploata si, chiar daca simti ca sunt dubiosi si e ceva in neregula cu ei, n-ai timp sa reactionezi, ca deja au impresia ca stiu totul despre tine si ca-si pot permite sa-ti dea sfaturi. Fuck off, daca am nevoie de sfaturi le cer, de la cineva avizat, in care am incredere! Detest oamenii care se baga pe sub pielea ta ca mai apoi sa profite de slabiciunile tale!

Binevoitorii sunt condusi de interes in general. Se strecoara in grupuri deja formate, sau formeaza grupuri de admiratori in jurul lor, vrajindu-i pe toti, aratand o masca de „cel mai de treaba om ever”. Astfel, fara ca ceilalti sa-si dea seama, strecoara sugestii, subtilitati, mesaje subliminale… in vorbele lor, manipulandu-i pe toti dupa bunul plac. Astfel, binevoitorul stie mai tot ce misca si-i place asta, se simte puternic. Totusi, ca om nu e mare lucru de capul lui, nefiind un individ valoros de unul singur. Si e foarte constient de asta. Dar, folosindu-se de micile tertipuri, a profitat de fiecare situatie intorcand-o in favoarea lui.

In momentul in care in grupul respectiv apare cineva nou sau se distinge cineva, automat binevoitorului i se aprind beculetele de alarma. Pentru ca pe langa interes, acesta este guvernat de invidie… o invidie gratuita si fara margini. Drept urmare, incep strambele. Cum dezbini un grup? Bagi raca intre componentii lui. Iar binevoitorul are un intreg arsenal de vorbe, astfel incat restul sa nu-si dea seama si sa se ajunga la diverse discutii si ducandu-se naibii toata armonia grupului respectiv…

Binevoitori din astia exista peste tot, din pacate. Sunt niste tristi patetici fara viata personala si satisfactii de orice fel… care asa se distreaza, bagand strambe. Sau baga strambe pentru ca au un interes anume. Sau din pura invidie, „daca mie nu mi-e bine, alora de ce sa le fie?”. Mai trist e ca multora le si reuseste. Mai ales atunci cand au jucat teatru atat de bine incat bietul manipulat ia totul de bun… fara sa verifice. Oare cum e asta posibil? Ei bine, poate e si asta un talent. Dar schepsis-ul este ca strambele sunt banale, daca stai sa le gandesti logic, n-au nicio noima in tot contextul… si totusi… reusesc sa dea peste cap o persoana. Restul vine de la sine, ca la domino, zvonul se propaga rapid si iese cu scantei.

E de inteles ca oamenii care s-au fript cu ciorba sufla si-n iaurt, dar sa iei de buna o vorba care nici tie parca nu-ti vine a crede cand o auzi… no good! Ca sa ai o privire de ansamblu asupra problemei, trebuie sa stii toate versiunile, apoi le compilezi si-ti faci propria interpretare. Dar cand incredere nu e… atunci e soulfuck! Si, pe cand binevoitorul isi freaca palmele satisfacut ca i-au iesit tertipurile… se aduna ganduri, lacrimi si presupuneri eronate… si apoi e mindfuck! Toate astea pentru ce? Just like that, pentru ca unora le mergea bine.

Dar intotdeauna lucrurile astea se lamuresc mai devreme sau mai tarziu, adevarul iese la suprafata. De aceea binevoitorii si strambele lor au viata scurta.

martie 16, 2011

Impresii de la job

Dupa cum spuneam, am un nou job. Am schimbat macazul, in sensul ca am schimbat domeniul cu totul, asa ca am cam luat-o de la 0. Si, fiind in a treia saptamana de lucru, mi-am facut o imagine de ansamblu si-mi pot da cu parerea. Firma unde activez este firma de recrutare, care plaseaza in principiu ingineri si personal tehnic pentru industria de petrol si gaze in primul rand. La o prima descriere, ai crede ca nimic mai simplu. Ei bine, foarte gresit! Daca un om de HR normal trebuie sa stie anumite lucruri, aici trebuie sa stii de 100 de ori mai mult.

Astfel ca eu, floricica, fara experienta si pregatire in domeniul resurselor umane, m-am avantat in treaba asta fiind dispusa sa invat tot ce trebuie. Ma ajuta cat de cat experienta de pe marketing, experienta anterioara si experienta acumulata ca si candidat. Dar asa, la modul 2%. 😀 Ca in rest, de cand am inceput, zi de zi am ingurgitat informatii noi, am fost ca un burete care incearca sa absoarba tot. Am aflat despre proiectele in derulare, despre meserii, domenii de activitate, job order, job description, ghid de interviu, profil de companie, cum se produce curentul electric, cum se extrage petrolul, am citit carti despre cum te pregatesti pentru un interviu ca si candidat dar si ca recrutor, ce trebuie sa faca un recrutor, despre competente, cum vorbesti cu oamenii, am procesat CV-uri etc. Am invatat o gramada de termeni tehnici, e pliiiiiiin de abrevieri… am aflat ca inginerii sunt de tzshpe feluri si fac diverse chestii, fiind specializati pe o anumita activitate, la fel sunt si tehnicienii… este o intreaga ciorba de meserii, fiecare cu specificatiile ei, asezonata la o garnitura de domenii… o nebunie!

Inca nu le am ca lumea structurate in capsor, dar usor-usor fac eu ordine in toate si le pun cap la cap, mai am de studiat „summary of skills” pentru fiecare meserie, mai am de procesat multe CV-uri pana cand sa fie piece of cake si trebuie sa-mi fac curaj sa intervievez oameni. Si, cum exista un inceput pentru orice, azi am avut primul interviu. Alaturi de o colega, bineinteles. Aveam emotii, dar am trecut repede peste, a fost un dialog ok, am pus intrebari pertinente, m-am lamurit, nu este atat de complicat pe cat mi-am inchipuit. Si, ca sa fie din nou o nebunie, azi am mai participat la o intalnire cu un potential colaborator, o firma similara cu a noastra… si ziua s-a incheiat cu mine si o tanti care ne propunea niste servicii de promovare online si pe care am jumulit-o un pic. 😀

Am observat ca multi oameni habar n-au sa faca un CV, habar n-au ce sa spuna la un interviu, nu stiu sa-si detalieze activitatea profesionala, sau insista prea mult pe amanunte nerelevante. Nu mai zic de cei care nu scriu si nu vorbesc corect, ce aveam eu bazdaci din cauza asta, cred ca e doar inceputul, si-o sa ma crucesc de ce-o sa vad/aud. E super cand suna candidatul si spune „am trimis si eu un CV” (stiu ca sunt rea, dar de fiecare data cand aud asta imi vine sa raspund „asa… si?” )… fara sa spuna cum se numeste, ce meserie are, eventual cand a trimis CV-ul, detalii pentru gasirea in baza de date… greu, greu, dar cu sfaturi pentru toti din categoria asta, voi reveni intr-un alt post, cand o sa invat si mai multe si-o sa am un background serios de interviuri, ca sa am o baza de discutie.

Acum ca primul pas a fost facut, am mai multa incredere in mine! Si-mi place asta! Imi place ca am un job care-mi solicita creierul, care ma pune sa caut, sa ma informez, sa invat, sa simt ca ma dezvolt si evoluez. La inceput, dupa cateva zile m-am panicat, am avut o cadere… o mica stare de depresie, ca eu nu pot, ca e prea mult, ca nu e ceea ce mi-ar trebui, ca n-o sa invat niciodata atatea (bine, stau si prost cu rabdarea si-as vrea sa ard repede etape) dar am zis ca nu-mi va lua nimeni capul daca voi mai gresi, iar la interviuri nu eu ar trebui sa fiu cea emotionata. Si, cum seful ne da mana libera, sa venim cu idei, am ceva idei si-ar fi tare bine sa se concretizeze. Asa ca, de la disperare am trecut la incantare… sunt ocupata toata ziua, ma simt utila, imi place sa vorbesc cu oamenii, daca-i pot ajuta, cu atat mai bine… n-am timp sa mananc ca lumea si am mai dat ceva jos… sunt pe drumul cel bun! 😀

Asa ca am de gand sa aplic CPD (continuing professional development) si sa vedem ce-o iesi!

martie 14, 2011

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Am primit de la LiaLia, vulpita mea preferata, o leapsa tare draguta, pe care o voi onora cu placere. Desi am zis mai demult una alta, despre subiectul asta, nu ma deranjeaza sa-l reiau, cu adaugiri din adolescenta. 🙂

De mica mi-a placut sa cant, sa topai, sa fiu o mica vedeta aplaudata. Si daca toti copiii aveau chestii standard pe care vroiau sa le faca atunci cand vor creste, eu eram mai cu mot. Cred ca am vrut si eu sa ma fac doctorita cand eram mica, stiu ca-i mazgaleam bunicului hartii cu pixul, ii dadeam retete de dipiridamol (nici nu stiu daca exista sau a existat vreodata denumirea asta). Si el intra in jocul meu. Apoi am trecut la alt nivel, ma facusem ceva mai maricica. Nu stiu de unde, dar aveam niste seringi, plus cateva ace. Nu mi-a fost frica deloc, cum ca m-as intepa sau altceva. In schimb, toate papusile erau bolnave, astfel ca eu le faceam injectii subcutanat. Nu stiu unde vazusem eu asta, dar imi placea foarte mult sa infig acul ala in cauciucul din care erau facute papusile… copil sadic.

In afara de episoadele astea, cand eram mica si eram intrebata ce vreau sa devin, stiam foarte clar: „cantareata, actrita sau dansatoare”. Mereu mi s-a parut fascinant domeniul asta, sa fiu pe scena, sa fiu artista. Am avut destule tentative, dar n-a fost sa fie, decat la nivel de hobby.

Cand m-am facut mai maricica, si eram prin generala, incepusem sa ma uit la tot felul de filme si mi s-a parut foarte interesant sa ma fac avocat. La cum erau cazurile alea in filme prezentate si cum era cate o avocata de facea praf orice argument etc, am zis ca mi se potriveste manusa. Ideea asta a persistat ceva timp, chiar si prin liceu. Sincera sa fiu, nu mai stiu de ce n-am dat la drept. In schimb, in liceu m-a zapacit de cap matusa mea sa ma inscriu la ANI (Academia Nationala de Informatii), sa urmez cursurile si sa raman in sistem… job asigurat plus diverse alte facilitati. Am umblat ceva sa-mi fac dosarul, am trecut de probele medicale si psihologice dar, cand a fost sa ma duc la primul test, cel de engleza, coincidea cu examenul la ASE la REI, asa ca brusc si dintr-o data, am zis ca ma duc la ASE, ca mie nu-mi trebuie uniforma, „da, sa traiti” si alte de-astea.

Dar si la ASE, tot o nehotarata am fost, pentru ca, din cate imi amintesc, am dat la REI, management, comert si inca vreo doua alte facultati… ca am zis Dumnezeu cu mila, unde-oi intra… la ce subiecte scarboase erau la matematica la admitere. A fost comert care ulterior s-a transformat in marketing. Am facut doua semestre drept… m-am felicitat ca n-am dat la facultatea asta, ca cedam psihic.

Ca economist proaspat absolvent si cu experienta part time promoter, accepti cam ce job ti se ofera. Si chiar daca visam sa lucrez intr-o agentie de publicitate, chiar imi place, mi-a placut marketing-ul si mi-a deschis mult mintea si orizonturile, am avut de-a face cu partea asta doar tangential.

Dupa mai bine de 5 ani de munca, in care am cam schimbat domeniile, inca visez la ce ma voi face cand o sa fiu mare. Si anume, am de gand sa muncesc pentru mine, nu pentru altul. Pana atunci mai e si sincera sa fiu, in conditiile astea, nu stiu cat de rentabil este si cat de realizabil. Pana una alta sunt recrutor in devenire. Nu mi-am imaginat ca-mi va placea asta, dar am atata experienta ca si candidat, incat n-ar trebui sa fie o problema… chiar daca nu mi-a placut si nu mai tin minte nimic din ce-am invatat in facultate la MRU. Ce fac acum imi place si ma dezvolta, asta-i cel mai important!

Si totusi, cand o sa ma fac mare, vreau sa am meseria de OM FERICIT! Restul e cancan! Cine mai doreste si pofteste, e liber la lepse, serviti, va rog!

martie 2, 2011

Martisoare, primavara si nemultumiri

De doua zile a venit primavara oficial. Se ascunde bine, smechera, ca eu nu-i simt prezenta, ba dimpotriva, strang cojocul mai tare pe langa mine sa nu ma-nghete vajul! Si cred ca am imbatranit, maica, asa de bine ma inteleg cu piesa vestimentara numita body… incat nu stiu cum in tinereti umblam cu geci scurte si blugi cu talie joasa si mi se parea ceva normal. Deci da, mi-e frig si nu stiu unde e primavara, poate doar in calendar, ca afara e ger, gheata, ba chiar si zapada!

Singurul semn cum ca s-a schimbat anotimpul a fost vanzoleala de ieri, cu flori, martisoare, snururi si alte acareturi din aceeasi categorie. Basca flori, la suprapret! Mai ofilite sau nu, depinde de spaga data la tiganci in piata. Si da, sunt femeie, imi plac martisoarele, port cu mare drag snur la mana, uneori chiar toata luna martie, dar balamucul iscat in jurul evenimentului e urat! Am primit ieri cateva martisoare si flori, normal ca m-am bucurat, bineinteles ca a contat si persoana care le-a oferit. Si daca n-am mai spus-o pana acum, imi plac la nebunie surprizele placute! 😀

In perioada asta ii inteleg pe barbati de ce sunt disperati, desi sunt convinsa ca meritam apreciere mai mult de cateva ori pe an. Desi am zis ca-i detest pe majoritatea, ii compatimesc atunci cand ii vad alergand sa ia te miri ce care sa le aduca si lor o noapte de sex ca lumea. Dar, la naiba, macar la atat sa se straduiasca si ei! 😆 Sunt discriminati oricum, lasand la o parte zilele de nastere si sarbatorile, noi avem doua zile de ridicat in slavi, pe cand ei doar una, si aia chinuita si sarbatorita cu vreun festival al berii obosit. Mama zice ca fiecare in viata primeste ce merita… noi meritam mai mult se pare. 😛

Majoritatea superficialilor purtatori de samanta confunda 1 cu 8 martie, uita aniversari si cumpara doar ce au impresia ca ar placea sau ofera cadouri extravagante, scumpe sau mai stiu eu cum ca sa compenseze cine stie ce frustrare existenta acolo undeva adanc in creierul lor. Nu frate, nu asa se face! „The best gift you can give to a woman, is to show her that she matters!” maaaaaaaaare vorba! Ei bine, asa se face! Intotdeauna gesturile conteaza, nu consistenta lor, pe langa asta n-ai nevoie de ocazii speciale sa-ti arati aprecierea!

Barbatii n-au nevoie de zile speciale de apreciere, pentru ca ei sunt oricum apreciati. Intr-o lume unde femeile sunt mai multe decat barbatii, daca ar fi s-o luam un pic subiectiv, ar trebui ca barbatii sa fie coplesiti de cadouri si atentie, ca sa aiba de unde alege. Totusi, chiar daca nu-si dau seama, ei sunt apreciati ca sunt puternici, ca stiu sa fie responsabili, ca pot intretine o familie… toate gesturile banale care au impresia ca li se cuvin, sunt gesturi de apreciere. Atunci cand sunt lasati cu nebuniile si hobby-urile lor, cand sunt niste copii mari… si multe alte situatii cumulate, fac din barbati niste fiinte apreciate si detestate in acelasi timp. Probabil si reciproca e valabila, rau cu rau, dar mai rau e fara rau!

Am pornit de la martisoare si primavara si am ajuns departe. Ce vreau sa spun e ca ar fi total inutil ca barbatii sa primeasca flori si martisoare cand primesc o gramada de alte lucruri care compenseaza cu varf si indesat faptul ca n-au o mare sarbatoare a lor. Iar toate sarbatorile astea au devenit atat de artificiale, superficiale si seci… doar motive de a face bani… incat pe majoritatea nu le simt ca atare. De multe ori o zi obisnuita, sau un weekend oarecare, la o petrecere ad-hoc sau ceva neplanificat… a iesit mult mai tare decat orice sarbatoare sau eveniment de anvergura, lasand si amintirile frumoase de rigoare.

Deci CARPE DIEM… cat mai frumos! Si primavara poate sa stea in vacanta, sa vina direct vara!

martie 2, 2011

Absenta motivata

In ultimul timp am fost certata ca n-am mai scris. Adevarul e ca niciodata n-am lasat blogul in paragina atata timp. Imi cer scuze celor care au batut la poarta moderarii si eu eram cu capra la raze. Celorlalti nu le cer scuze, pentru ca pe tarlaua mea cultiv cand am eu chef. Si cum seminte roditoare (subiecte) n-am prea avut, sau n-am avut sapa (timp) si semanatoare (chef), am amanat momentul.

Dar, ca sa nu cumva sa moara cineva de grija mea, va spun ca sunt in grafic, n-am murit, nu m-am depresat si nici n-am renuntat la scris si la alte ambitii. Deci alive and kickin’! Hard!

In timpul asta s-au intamplat ceva lucruri, mai frumoase, mai urate, mai surprinzatoare, mai, mai, mai… astfel ca viata in offline a fost mult mai picanta si interesanta decat in online. Am bifat cateva iesiri dragute, karaoke, quality time cu prieteni dragi, am bifat ceva filme, am avut parte de o surpriza placuta si neasteptata care ma tot face sa zambesc, am cunoscut oameni noi si haiosi, am bifat chiar si teatru.

In toata avalansa asta trebuia sa fie si un lucru mai putin placut. Si anume ca am ramas fara job. Din nou! Asa-mi trebuie daca ling acolo unde am scuipat! Adica m-am angajat la o firma care are legatura cu primul meu job, de unde am plecat pentru ca vroiam altceva. In fine… aveam o stima deosebita pentru patron si m-am bucurat sa colaboram. Numai ca mi-a facut o faza de n-am crezut ca vreodata mi se va intampla mie asa ceva: la doua zile dupa ziua mea, a zis sa ma pupe sa ma felicite… a vrut sa ma pupe altfel. Am reactionat urat, l-am pus la punct si de atunci ne-am evitat.  Sa ne intelegem: 70 de ani gen, casatorit… neinteresant ca se scalda in bani… bleah! Cand s-au terminat cele 3 luni, contractul pe perioada determinata mi-a spus pa. Era de asteptat, eram pregatita si nu mi-a parut rau. Dar cam de atunci detest majoritatea barbatilor. Evident ca exista si exceptii, si ma bucur ca una imi este aproape.

Astfel ca dupa o vacanta de 2 saptamani, am inceput un nou job, intr-un domeniu nou pentru mine, unde am o gramada de invatat. Cum am o experienta vasta a interviurilor, am decis sa trec de partea cealalta a baricadei, sa nu mai fiu eu candidatul, sa fiu intervievatorul. Sunt la partea cu invatatul intens, sunt exigenta cu mine, vreau sa ard repede etape, sunt agitata… drept urmare tot schimb stari. Incerc sa ma echilibrez din punctul asta de vedere… si chiar daca e nebunie pe termen scurt, pe termen lung cred ca am numai de castigat. Vom vedea pana la urma daca asta va ramane cariera mea sau nu.

Asa ca, dupa cum bine se observa, Ada face bine. In ciuda tuturor complicatiilor si a piedicilor, I will survive! 🙂

PS: Vineri seara se repeta nebunia de petrecere cu muzica anilor 80-90! Detalii aici! Abia astept!