Amintiri

octombrie 18, 2017

#MeToo – ul meu

De cateva zile a aparut pe Facebook un hashtag, #metoo, in urma unui scandal de la Hollywood si in urma caruia au aparut multe povesti nespuse, neimpartasite, monstri cu chip de om si am citit lucruri cutremuratoare, pe care, dupa parerea mea naiva, un om intreg la cap nu le-ar face. #metoo este despre agresiunile si hartuirile sexuale, mai grave sau mai putin grave prin care au trecut femeile. De la niste apropo-uri nelalocul lor, pana la reactii urate la refuzuri, la bruscari sau gesturi umilitoare, din pacate aceste lucruri se intampla…si vinovati suntem noi, cei care nu amendam aceste fapte si nu luam atitudine.

Eu de fel sunt o tanti rea, nu sunt prea abordabila, dar chiar si asa, am avut parte si eu de chestii nasoale. Din pacate atitudinea de „nu te uita, nu-mi vorbi, nu te apropia” s-a slefuit in timp, in urma a ceea ce am mai vazut in jur. Poate de unele situatii m-a salvat si faptul ca nu prea beau alcool, fix pentru ca sunt control freak si vreau sa detin in totalitate fraiele asupra mea.

Lucrurile sunt simple: fluieraturi, claxoane, remarci deplasate, de astea sunt satula, le tratez cu indiferenta pentru ca nu am simtit o reala amenintare la adresa mea. Rar mi-o ia gura pe dinainte si vorbesc taios, poate cu anii instinctul de conservare e mai puternic.

Totusi, am trei povesti cu #metoo de nu as dori nimanui.

 

Nu mai tin minte exact anul, eram clasa a doua/treia/patra, pe acolo, 8-10 ani si eram cu o prietena buna, vecina si colega de clasa, la ea la bloc si am intrat impreuna in scara sa urcam sa ne facem temele impreuna. In urma noastra a intrat un tanar (nu-i retin figura, acum stand sa ma gandesc 25-30 de ani) imbracat in haine militare (nu cred ca avea grade, ca avea uniforma diferita de a lui taia, bunicul meu) si noi ne-am dus la lift si el a facut dreapta sa urce pe scari. Pe vremea aia eram printre putinele randuri de blocuri care aveam lift cu usi care se inchid singure. Cand usile au dat sa se inchida, ne-am trezit cu un bocanc prins intre ele (in mod normal ar trebui sa fie cu senzor si automat sa se redeschida, ce bine ca au ramas intredeschise, tinute de bocancul aluia!) si cu soldatul zambitor, ne intreba ce facem, unde mergem, daca sunt parintii acasa si ne indemna sa apasam pe butonul de deschidere a usilor, ca vrea sa ne arate ceva. Noi instinctiv, da, sunt parinti acasa, ne asteapta, trebuie sa urcam. In acel moment omul si-a scos instrumentul si a inceput sa-l frece indemnandu-ne sa-l atingem si noi, in tot acest timp tinand bocancul ala nenorocit intre usile liftului. Cand a scos un tipat Ioana „TATAAAAAAAA!!!” sa se auda in tot blocul, i-am tinut isonul (tignal + ecoul din scara = love -> atata ne-a dus capul la 8-10 ani) si s-a panicat soldatul, a scos piciorul dintre usile liftului si dus a fost, el iesind din bloc si noi deja eram sus, am intrat repede in casa si am incuiat. Cred ca atunci am povestit parintilor, dar putini stiu povestea asta si nici nu-mi face extraordinara placere sa vorbesc despre subiect. Este bine ca nu-mi aduc aminte atat de proaspat, poate o sa uit, e o poveste care s-a terminat cu bine si asta-i tot ce conteaza.

 

Din pacate am avut de-a face mai mult decat ar fi trebuit sau mai bine zis, mi-a luat un pic mai mult timp sa ma prind, pana si-a dat masca jos, cu un specimen de barbat de nu doresc nimanui sa intalneasca. Am scris demult despre el aici si nu numai, de fapt asa am inceput sa scriu, ca sa-mi ramana creierii intregi in urma experientei dezamagitoare. Din toata povestea asta, scriind pe blog am reusit sa salvez o fata din a-i cadea in plasa (mi-a gasit intamplator blogul si s-a regasit in povestea mea, se pare ca omul avea aceeasi placa si o folosea cu toate). Sarumana c-am scapat!

 

Povestea cea mai recenta, care m-a surprins neplacut si m-a facut sa nu am reactie s-a intamplat acum 7 ani cand, dupa ce ramasesem fara job, primul meu sef de la primul job mi-a propus sa lucrez direct cu el, nu la biroul comercial cum lucrasem initial. Toate bune si frumoase, daca eram cu mintea de acum, sa inteleg ca ciorba reincalzita nu bun, era mai bine pentru mine, dar am invatat din greseli. Omul – fost securist, varsta respectabila, insurat, case, masini, apartament in Paris pe Champs Elysees (asa se lauda in fata mea, cred ca trebuia sa tring!-tring!, da’ fraiera nu, ca toti oamenii sunt buni!), foarte dur cu angajatii, dar se pare ca pentru mine avea o slabiciune. Se purta mereu frumos, eu imi vedeam de treaba, rar si subtil mai strecura cate-o gluma sau apropo si eu ma faceam ca nu aud, dar in rest nu dadea semne ca ar fi vreun pericol. Pana de ziua mea in anul respectiv, cand am primit un buchet de flori de la el si o bratara, pentru care am multumit frumos fata de toti colegii mei. La o jumatate de ora m-a chemat in biroul lui „Nu ma pupi sa-mi multumesti pentru cadou?!” Eu prostanaca si cu intentii bune, naiva pana la proba contrarie si dincolo de ea, ma apropii sa-l pup cum se pupa lumea de protocol, obraz in obraz si tzoc in aer. M-am trezit stransa si imobilizata si mozolita pe buze… am ramas blocata, m-am schimbat instant la fata, ca nu-s in stare sa disimulez, am ingaimat un „eu trebuie sa plec” si dusa am fost. Desi locuiam extrem de aproape, m-am plimbat pe strazi cateva ore bune, sa ma adun si sa fiu in stare sa apar acasa in fata alor mei cu o figura „decenta”, care sa nu tradeze nimic (tarziu i-am spus mamei ce s-a intamplat), sa par fericita de ziua mea. Zilele urmatoare am fost anuntata ca nu vom continua colaborarea pentru ca profesional nu corespundeam fisei postului. Si de data asta, sarumana c-am scapat si a fost doar atat. In cazul asta chiar nu avea rost sa depun plangere, era cuvantul meu impotriva cuvantului lui, om respectabil, cu prieteni in politica si cu prieteni peste tot…am lasat-o balta. Am lucrat cateva luni bune pe un job care nu-mi placea si unde am fost platita cu o treime decat ce castigam inainte, dar macar eram linistita.

 

Sper sa nu mai citesc despre mizerii de-astea, care poate fizic nu-ti fac rau, dar toaca nervi, nasc frustrari si pot deveni scheletii aia din dulap care ies si fac bau-bau la tine cand nu te astepti si cine stie ce mai declanseaza. Si e pacat, oamenii ar trebui sa evolueze, nu sa involueze.

septembrie 28, 2011

Reuniunea de 10 ani

In weekend-ul care tocmai a trecut am avut reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului. Daca stau bine sa ma gandesc s-au intamplat o gramada in ultimii 10 ani… si totusi… parca a fost ieri. Iar intalnirea cu colegii mei mi-a intarit si mai mult senzatia asta. Si mi-a placut foarte.

Poate de-a lungul anilor mi-am inchipuit cum va fi dupa 10 ani, tin minte ca la bal intr-a 12-a chiar ma intrebam daca vom face reuniune si cine va veni, cum vom arata, daca ne vom mai recunoaste… wow, ce varste „serioase” vom avea etc. Si iata ca ziua aia a venit, cam tarziu fata de alte generatii sau alte licee, dar important e ca evenimentul chiar a avut loc. Si uite ca i-am recunoscut pe toti cei care au venit, sunt multi neschimbati, uite ca avem si varste serioase, dar stim sa fim la fel de tineri si zapaciti ca-n liceu si una peste alta am avut o intalnire de care-mi voi aminti cu placere.

Mereu i-am admirat pe ai mei cum se tot intalnesc cu colegii lor si, chiar daca n-am fost apropiata de colegii mei de generatie, ci mai mult de cei cu un an mai mici, mi-am dorit mult o reuniune. Si nu orice fel de reuniune, ci una cu toata generatia, un fel de reeditare a balului, dar nu atat de somptuoasa. Ajutor de nadejde… maretul Facebook! Si uite asa s-au pus cap la cap data, ora, locatie, detalii, confirmari, infirmari, discutii, telefoane… si am ajuns pe data de 24 septembrie, la ora 17:50, cu 10 minute inainte de ora fixata sa fim vreo 5 oameni in sala de festivitati a liceului. Panicaaaaaaaaaaaaaa… tino-nino-tino-nino in capul meu! Aveam vreo 40+ confirmati (rusinicaaaaaaaaa… dintr-o generatie de 150) si 4 profesori, culmea, niciunul diriginte! Si-am zis, eh, ghinion, aia e … cine vine, bine, cine, nu, nu, nu poti multumi pe toata lumea, nu poti strange just like that atatia oameni si tot asa.

Si cineva acolo sus inca ma iubeste, drept urmare, usor-usor au inceput sa vina. Au fost cativa confirmati care n-au venit si altii care nu spusesera nimic si-au venit. M-am bucurat ca unii au venit neconfirmati, chiar daca vor face si cu clasa lor si am fost cam dezamagita din cauza celor care au confirmat si n-au mai venit, dar nici nu au anuntat. Dar la chestii de-astea mereu apar suprize. La fel cum a fost cu dirigintii si cataloagele… initial confirmasera cativa, trebuiau sa ia cataloagele si sa ne strige, dar a cazut. Drept urmare, ne-au vorbit putinii profesori prezenti apoi fiecare am spus cate ceva despre noi, pe reteta casatoriti sau nu, copii sau nu, ce am absolvit si pe unde lucram… adunati pe scaune in cerc, ca la AA. 😆 Am vrut ca speech-ul meu sa fie mai lung, dar am avut emotii, am incercat sa fiu amuzanta si le-am spus ca probabil e clar ca n-am prea multe obligatii daca sunt aia care a tras de ei sa ne reunim.

Apoi ne-am mutat la restaurant, unde ne-am indestulat cu bucate alese (zici ca spun o poveste), am baut si ne-am veselit pana tarziu in noapte. Stiu ca nu-i frumos ce-am facut, dar „better safe than sorry” asa ca, fiecare cum a ajuns, m-am dus cu mana intinsa. Ca sa pot sa stau si eu linistita ca ies banii si nu dau de la mine in plus si nici nu raman pe acolo sa spal vase. 😀 Cu toate ca n-am fost nici o clasa si nici o generatie unita, per total a fost o seara frumoasa, am facut maraton de poze, am depanat amintiri, am ras, am ciocnit paharele si ne-am bucurat de revedere. Culmea, nu au fost carcotasi, nu m-a injurat nimeni, ba dimpotriva, s-a apreciat efortul, pe langa FB, ajutoare de nadejde au fost si profesoara de sport si colega de banca… deci cu atat mai mult m-am bucurat.

Imi pare rau pentru cei care n-au venit, foarte rau pentru cei care intr-adevar isi doreau sa ajunga si nu au avut cum din motive bine intemeiate… de ceilalti care stiau si n-au aratat niciun interes, chiar nu-mi pare rau, nu meritau sa fie prezenti! dupa afirmatia asta poate o sa primesc vorbe „dulci”, dar chiar nu-mi pasa! Ma bucur pt revederea cu ceilalti si sper sa facem chestia asta mai des, vin cu placere, dar sa mai organizeze si altii! 😀 Ca eu vin cu drag daca sunt chemata! Poze… deocamdata aici, aici si aici.

Deja am fost solicitata la anul sa particip la reuniunea generatiei 2002, cei de care am fost mai apropiata si ghici… abia astept!

iulie 8, 2011

Unde eram acum 10 ani IV

Daca acum un an va povesteam aventurile mele in State, fara sa-mi dau seama a mai trecut un an si s-au facut 10 in total de cand am mers intr-o tara superba, foarte indepartata si in care sper sa mai am ocazia sa ajung. Si, cum am fost somata sa scriu despre asta, povestesc cu drag despre … China.

Era in anul de gratie 2001, cand eram a 12-a, cu vreo 2 luni inainte de BAC… cand ai mei s-au hotarat ca ar trebui sa vad si eu tari indepartate, acum cat mai am ocazia si, ce ocazie e mai buna sa plec, decat de Paste?! Ce scandal a fost, ce urat am facut, cum sa plec eu de Paste sa-mi las balta prietenii?! Doamne, ce copil prost! Asa ca obligata am plecat imbufnata spre aeroport. Cum tata avea de facut o gramada de hartoage, m-a plantat pe un scaun si acolo am stat vreo 2 ore… urmaream oamenii care-mi treceau prin fata. La un moment dat vad o doamna cu doi copii, adolescenti ca si mine, un baiat si-o fata… au trecut prin fata mea, iar el a ramas o fractiune de secunda cu privirea atintita spre mine… eu tot urat ma uitam… ca mai apoi sa facem cunostinta la check-in. Cu ei si cu altii am format o gasca vesela cu care am petrecut una din cele mai frumoase zile din viata mea. Si acum, dupa atatia ani, sunt convinsa de asta! 🙂

Am zburat vreo 8 ore, dar am fost rasfatati, am stat la business class si am baut sampanie (era Pastele, am avut voie), nu stiu cand a trecut timpul, stiu doar ca am vazut unul din cele mai frumoase rasarituri, pentru ca intr-o parte se vedea lumina si in cealalta parte a avionului era intuneric bezna. Iar China vazuta de sus e uimitoare!

Ce-a urmat, a fost de vis. Am stat la un hotel frumos in centrul Beijingului si ne-am pus pe vizitat. O zi obisnuita incepea pe la 7 dimineata, cand, inainte de micul dejun, copios dealtfel, petreceam cam jumatate de ora sau mai putin la piscina inotand cateva bazine. Apoi umblam zi lumina si seara mergeam la restaurant, unde la fel, mancam toate nebuniile. Ne primeau cu muzica romaneasca, aveau o caseta cu Andre, care rula tot timpul. 😆 Am mancat extrem de bun si de divers si culmea, am slabit, in perioada aia am fost wow. Ne asezam la masa de-aia rotunda care se invartea si ne puneau toate bunatatile, noi invarteam de ea si bagam la greu: orez cu legume si ou, plita incinsa de pui, porc si vita, ciuperci albe cu usturoi, ciuperci cu bambus, broccolii cu usturoi, rata de Pekin, peste, fructe de mare, am mancat chiar si broasca si a fost geniala. Sarpe mi-a fost cam teama. Am mai incercat si frigarui picante de caracatita, dar alea le-am cumparat de pe strada. Berea de orez e foarte buna si baubila, nu ca cea de pe aici… mie una nu-mi place deloc. Mai aveau un alcool tare, fiecare sticla avea un sarpe in ea… bleaaaaaaaah! Clar nu m-am atins de asa ceva.

Am vizitat foarte mult, desi sunt convinsa ca ar mai fi o multime… mai ales ca nu am vizitat alte orase. Am vazut piata Tiananmen, Orasul Interzis, Palatul de Vara, Templul Cerului, Marele Zid Chinezesc, Muzeul figurilor de ceara din dinastia Ming, Gradina Zoologica si multe alte locuri al caror nume l-am uitat… a fost demult, na! Stiu ca am mai vazut cea mai mare statuie a lui Buddha stand in picioare, era impresionanta, poleita cu aur… eram cu ochii mari mai peste tot. 😀 Mi-a placut la nebunie tot ce am vazut, mi-au placut povestile, legendele, civilizatia veche, intrigile, organizarea… tot ce-a tinut de istorie… acoperisruile alea intoarse… aveau pe ele tot felul de figurine, se spunea despre ele ca, cu cat erau mai multe, cu atat rangul celui care locuia sub acel acoperis era mai aproape de imparat… asta in Orasul Interzis. Platul de Vara avea gradini superbe, iazuri cu pastravi colorati, am vazut casutele concubinelor, la muzeu am ascultat povesti despre intrigile de la curte, ne-am costumat si am facut poze. Zidul e impresionant, in jur erau numai piersici infloriti, se vedea superb! La zoo am vazut prima oara live aproape, la cativa metri, ursi panda… vaaaaai, cat de draguti erau!

In afara vizitelor, bineinteles ca am facut si shopping, intr-un stil foarte tare: eu alegeam, o prietena de-a noastra negocia si tata platea! 😀 Ah, ce vremuri! 😆 Am fost intr-o zona cu un nume ciudat… noua ne-a sunat „La bani putini”… si asa i-a ramas numele! Si am fost si in club. Club salsa… unde am invatat coregrafia de la melodia aia cu „un movimiento sensual” si ce-am mai dansat…! Si… m-am indragostit! Dar rau! Si acum ma gandesc what if… dar nu ma mai cramponez, acea persoana este si va ramane speciala pentru mine, stiu ca e reciproc si nu-l voi uita niciodata! Long story, n-o voi spune, e mai bine asa. 🙂

Despre chinezi, ce sa zic?! Mi s-au parut toti la fel, mici si uratei. Nu stiu ce nationalitati sunt asiaticele alea din filme porno cu care toti au fantezii, dar nu sunt chinezoaice sigur! Chinezoaice frumoase sunt putine. Majoritatea au fata latareata, profil lipsa, turtit, corp lung, picioare scurte si cracanate, fund plat si sani cam lipsa. Iar ei… sunt cam scobitori, nu prea am vazut chinezi grasi. Nu m-am omorat dupa ei, imi place istoria lor veche, ii admir ca fac orice, de la ac pana la cele mai cele creatii vestimentare sau constructii futuriste, au o dezvoltare expansiva, dar nu as fi in stare sa ma supun regulilor lor. In rest, comparativ cu America… China e wooooooooooow!!!

Pot spune cu mana pe inima si, chiar daca repet ce am spus la inceputul postului, au fost cele mai frumoase 10 zile din viata mea… sau ma rog, printre cele mai! Si m-as intoarce oricand in China! Si daca un cineva va fi suficient de dragut sa-mi scaneze si mie niste poze de atunci, la un moment dat voi pune si poze. Oricum, China e de vazut macar o data-n viata! 🙂

martie 14, 2011

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Am primit de la LiaLia, vulpita mea preferata, o leapsa tare draguta, pe care o voi onora cu placere. Desi am zis mai demult una alta, despre subiectul asta, nu ma deranjeaza sa-l reiau, cu adaugiri din adolescenta. 🙂

De mica mi-a placut sa cant, sa topai, sa fiu o mica vedeta aplaudata. Si daca toti copiii aveau chestii standard pe care vroiau sa le faca atunci cand vor creste, eu eram mai cu mot. Cred ca am vrut si eu sa ma fac doctorita cand eram mica, stiu ca-i mazgaleam bunicului hartii cu pixul, ii dadeam retete de dipiridamol (nici nu stiu daca exista sau a existat vreodata denumirea asta). Si el intra in jocul meu. Apoi am trecut la alt nivel, ma facusem ceva mai maricica. Nu stiu de unde, dar aveam niste seringi, plus cateva ace. Nu mi-a fost frica deloc, cum ca m-as intepa sau altceva. In schimb, toate papusile erau bolnave, astfel ca eu le faceam injectii subcutanat. Nu stiu unde vazusem eu asta, dar imi placea foarte mult sa infig acul ala in cauciucul din care erau facute papusile… copil sadic.

In afara de episoadele astea, cand eram mica si eram intrebata ce vreau sa devin, stiam foarte clar: „cantareata, actrita sau dansatoare”. Mereu mi s-a parut fascinant domeniul asta, sa fiu pe scena, sa fiu artista. Am avut destule tentative, dar n-a fost sa fie, decat la nivel de hobby.

Cand m-am facut mai maricica, si eram prin generala, incepusem sa ma uit la tot felul de filme si mi s-a parut foarte interesant sa ma fac avocat. La cum erau cazurile alea in filme prezentate si cum era cate o avocata de facea praf orice argument etc, am zis ca mi se potriveste manusa. Ideea asta a persistat ceva timp, chiar si prin liceu. Sincera sa fiu, nu mai stiu de ce n-am dat la drept. In schimb, in liceu m-a zapacit de cap matusa mea sa ma inscriu la ANI (Academia Nationala de Informatii), sa urmez cursurile si sa raman in sistem… job asigurat plus diverse alte facilitati. Am umblat ceva sa-mi fac dosarul, am trecut de probele medicale si psihologice dar, cand a fost sa ma duc la primul test, cel de engleza, coincidea cu examenul la ASE la REI, asa ca brusc si dintr-o data, am zis ca ma duc la ASE, ca mie nu-mi trebuie uniforma, „da, sa traiti” si alte de-astea.

Dar si la ASE, tot o nehotarata am fost, pentru ca, din cate imi amintesc, am dat la REI, management, comert si inca vreo doua alte facultati… ca am zis Dumnezeu cu mila, unde-oi intra… la ce subiecte scarboase erau la matematica la admitere. A fost comert care ulterior s-a transformat in marketing. Am facut doua semestre drept… m-am felicitat ca n-am dat la facultatea asta, ca cedam psihic.

Ca economist proaspat absolvent si cu experienta part time promoter, accepti cam ce job ti se ofera. Si chiar daca visam sa lucrez intr-o agentie de publicitate, chiar imi place, mi-a placut marketing-ul si mi-a deschis mult mintea si orizonturile, am avut de-a face cu partea asta doar tangential.

Dupa mai bine de 5 ani de munca, in care am cam schimbat domeniile, inca visez la ce ma voi face cand o sa fiu mare. Si anume, am de gand sa muncesc pentru mine, nu pentru altul. Pana atunci mai e si sincera sa fiu, in conditiile astea, nu stiu cat de rentabil este si cat de realizabil. Pana una alta sunt recrutor in devenire. Nu mi-am imaginat ca-mi va placea asta, dar am atata experienta ca si candidat, incat n-ar trebui sa fie o problema… chiar daca nu mi-a placut si nu mai tin minte nimic din ce-am invatat in facultate la MRU. Ce fac acum imi place si ma dezvolta, asta-i cel mai important!

Si totusi, cand o sa ma fac mare, vreau sa am meseria de OM FERICIT! Restul e cancan! Cine mai doreste si pofteste, e liber la lepse, serviti, va rog!

ianuarie 30, 2011

Party anii ’80-’90

Aseara am fost la un party pe care-l asteptam de vreo saptamana asa. Desi initial dadusem „maybe” pe FB, ulterior vorbind cu o prietena, am hotarat sa merg. Intre timp, am mai vorbit si cu prieteni vechi cum ca ne vedem acolo, am mai trimis si eu niste invitatii si na, doar, doar s-o strange gasca. Nu s-au strans cati imi inchipuiam eu, dar asta-i lucrul cel mai putin important. Ideea e ca cei care au organizat toata nebunia asta, cei de la LosTapes Events, au facut o treaba excelenta! Si au avut asa o inspiratie cu melodiile, ca n-am putut sa plec pana la 5 dimineata! Le puteti da „Like” cu incredere, pe buna dreptate!

Ca sunt carcotasa si nu-mi convine nimic, asta se stie clar! Ei bine, de data asta n-am avut ce comenta. Chiar n-a contat faptul ca locatia a fost micuta (club Elephant) si era foarte cald la un moment dat, pentru asa mix de muzica as fi putut sta si pe o aglomeratie tip Fratelli (pe care o detest maxim). Iar baietii astia au facut minuni cu muzica, pe cuvant… iar eu nu ma entuziasmez asa cu una cu doua. Dar cand am auzit ce muzica va fi, respectiv anii ’80-’90 am stiut ca va iesi intr-un mare fel! Dupa cum ziceam, m-au trecut prin toate starile posibile, prin extrem de multe amintiri, am avut pielea de gaina si-un zambet permanent toata seara… si n-am putut sa ma opresc din dans, ma dor taliple si acum.

„Cherry Lady„, „You’re my heart, you’re my soul”, „Rhythm is a dancer„, „All that she wants„, „Strange love„, „Love to hate you„, „Hai sa fim high„, „Summertime„, „It was him„, „Hey ya„, „YMCA„, „Superfemei„, „Fiesta„, „Push it„, „Ain’t talking bout dub„, „Smack my bitch up„, „Come take my hand„, „Sweat (a lalala long)„, „Like a prayer„, „Lambada„, „Danca Tago Mago„, „Conga„, „What is love„, „Oh la la la„, „I want to break free„, „Wake me up before you go-go„, „Girls just wanna have fun„, „Word up„, „You shook me all night long„, „Plang noptile„, „Angel” si multe altele ne-au tinut in priza si ne-au facut sa ne amintim de tinereti. Cel putin mie mi-au venit in cap toate amintirile din generala, din tabere,  excursii, de la banchetul dintr-a 4-a, cand am facut coregrafie pe Snap, din liceu de la bairame… wow!!! asa amalgam de sentimente n-am mai trait demult! A fost frumos ca m-am vazut cu oameni pe care nu-i mai vazusem de ceva timp si chiar m-a bucurat revederea, am ajuns la concluzia ca we should do it more often… ma declar foarte incantata! Si mai vreau! Deja am intrebat cand va fi urmatoarea petrecere, clar nu mai am de gand sa lipsesc de la vreuna!

Asa ca daca v-ati saturat de thu-gi thu-gi din club si vreti o seara electrizanta si de neuitat cu muzica buna, neaparat sa semnati condica la urmatoarea petrecere! Si chiar nu le fac reclama, doar ii recomand. Mi-a placut ce organizeaza, mi-a placut la nebunie muzica, m-am distrat super si voi mai merge. Voi ce aveti de gand? 🙂

PS: M-am tuns si arat cam asa:

septembrie 22, 2010

Guns N’ Roses, inca o dorinta implinita

Concertul de aseara chiar a fost un prilej de bucurie pentru mine, imi doream mult sa-i vad, cam de cand eram adolescenta. Desi initial trebuia sa fim o gasca mare si vesela, s-au restrans randurile, dar chiar n-a contat. Chiar daca am avut bilete la Normal Circle, cu plebea, cum imi place mie sa zic, a fost foarte ok, s-a vazut si s-a auzit excelent. De vazut, pe ecrane, ca pe Axl l-am vazut din cand in cand mic pe scena.

Trupa care a cantat in deschidere, Danko Jones, nu mi-a placut. Avea stil promitator, dar toata lumea vroia Guns, iar ei n-au stiut sa faca atmosfera… si solistul m-a innebunit de cate ori a spus „fuck” si „fucking”. Ma asteptam ca Guns sa intarzie, deci n-a fost o surpriza pentru mine.

Show-ul a fost frumos, Axl in forma, a cantat ca pe cd, la fel ca si Steven Tyler in iunie, artificiile, focul, laserele si trupa intregind atmosfera. Si a fost una rock! Recunosc, de pe ultimul album nu stiu mai nimic, poate doar franturi, deci ignoranta de mine in prima parte n-a stiut melodiile. Am recunoscut „You Could Be Mine„, „Live and Let Die„, apoi a cantat printre alte piese, melodiile consacrate „Welcome to the Jungle„, „November Rain„, „Sweet Child of Mine„, „Don’t Cry„, „Knockin’ on Heaven’s Door„, incheind apoteotic cu „Paradise City„.

M-am zbantuit si am trait intens melodiile, unele m-au facut nostalgica, altele m-au facut sa zambesc, dar pe multe dintre ele le-am legat de amintiri dragi. Mi-a placut foarte mult ca si-a prezentat instrumentistii care, la randul lor au avut fiecare cate un solo. Chitaristii sunt buni, chiar daca nu se compara cu Slash. Cel mai mult mi-a placut solo-ul pianistului, am avut mai tot timpul senzatia ca a cantat acordurile de la „Knockin’ on Heaven’s Door„, urechile mele asa au auzit. Nici Axl n-a fost mai prejos, din solo-ul la pian a trecut la „November Rain„. Eheeeeee, cate amintiri! Si acum am albumul „Use Your Illusion” pe caseta, ascultam, derulam si tot asa. Asta pe langa faptul ca era blues-ul nelipsit de la orice bairam pe vremea tineretilor mele, pretext de a strange-n brate mai mult de 3 minute persoana care-ti placea. Desi n-am inteles niciodata de ce are un clip atat de trist, de ce fata aia moare la nunta ( o fi racit de la ploaie, o fi facut pneumonie si papa 😆 ) e una din melodiile mele de suflet si va fi mereu parte din categoria „obsesii muzicale permanente„.

Dupa vreo ora de cantat, timp in care a epuizat vreo 10 piese, plus a schimbat niste sacouri, ma gandeam ca vor pleca, ca mai sunt cateva piese si gata, eram un pic dezamagita. Cam atunci a inceput „Sweet Child of Mine” si lumea a inceput sa fie frenetica, sa se dezlantuie. Eu personal nu ma omor cu piesa asta, dar na, e cunoscuta. Apoi atmosfera a mers ca unsa. Pe „Knockin’ on Heaven’s Door” mi-am intins corzile vocale la maxim, cantand din toti rarunchii. O stiu pe de rost de cand eram a 6-a. Imi aduce aminte de perioada Palatul Copiilor cand am fost la Botosani la un festival si-am cantat cover, eram trupa mare, solist era Laurentiu de la Asha.

Pe toata piesa „Don’t Cry” am avut pielea de gaina… de la primele acorduri toata marea aia de oameni canta, asa ca Axl a intervenit undeva dupa a doua strofa. A fost incredibil. Mi-a placut tare! Este si va ramane in topul personal piesa number one Guns N’ Roses! Finalul a fost „Paradise City„, toata lumea a cantat, au zburat confetti, iar versurile parca descriu Bucurestiul („Take me down tot the Paradise City where the grass is green and the girls are pretty… take me home”).

Am plecat de acolo multumita de ce-am vazut, categoric nu regret ca n-am plecat in delegatie! Cum cateva piese imi sunt dragi tare, cum e o trupa de a carei existenta stiu de cand eram de-o schioapa, normal ca mi-am dorit sa-i vad! Chiar n-a contat ca Axl e acum mai gras, are mustata si se vede ca timpul nu l-a iertat. A cantat de nu se poate!!! Intr-adevar, fara Slash nu e acelasi lucru, dar a sunat bine si componenta asta.

Si da, mi-am dorit sa vina Aerosmith, Guns… au venit, i-am vazut, mi-a placut. Urmatoarele trupe pe care mi le doresc aici sunt Bon Jovi, Linkin Park si U2. Iar la Bon Jovi imi voi lua bilet langa scena, stiu eu de ce! 😀

PS: N-au cantat o piesa care mie imi place foarte:

iulie 7, 2010

Ordine prin amintiri

Dupa multe insistente, amanari din partea mea si amenintari din partea alor mei „daca nu le triezi, ti le arunc pe toate„, mi-am facut timp si-am facut ordine in lucrurile din fosta mea camera. Am adunat de-a lungul timpului toate nebuniile si mi-a fost greu sa ma despart de unele, la fel cum mi-a fost floare la ureche sa renunt la altele.

A trebuit sa trec peste teancuri de cursuri, agende, agendute, foi, foite, scrisori, poezii, caiete… au fost atatea care m-au facut za zambesc instant… imi sunt atat de dragi… si n-am putut sa renunt. Ai mei probabil ca se gandeau ca face bani frati-miu de-un cico ducandu-mi toate hartoagele la maculatura. Las’ ca de restul de jumatate de cico ii dau eu bani! 🙂

Am gasit caietul de cantece de la Palatul Copiilor, poezii scrise prin toate agendele, ale mele, ale colegilor, cugetari furate, desene, liste de invitati la ziua mea, de bagaje pentru plecat pe cine stie unde, ganduri de-ale mele scrise pe foi volante, numere de telefon, poze adunate in timp, corespondenta cu prietenii, felicitari primite, carnetelul de urari de la sfarsitul liceului, jurnalele mele… wow, atatia ani adunati pe petice de hartie…!!!

Asa ca m-am hotarat, pe langa manualele de la facultate, am pastrat si cursurile, ca poate i-or trebui lu’ copilu’ mai incolo, cutia cu poze am luat-o, trebuie sa intru in ele sa le sortez cat de cat cronologic, abia astept, probabil fiecare imagine imi va trezi cate o amintire; iar jurnalele… nici nu-mi vine sa cred cate pagini am umplut… am inceput sa scriu prin ’96 si am descoperit ca m-am oprit din scris pe la sfarsitul lui 2004, in ultimul an de facultate. Mor de curiozitate… le voi lua la recitit, de la cap la coada, probabil voi rade de ma voi prapadi, probabil imi voi mai aduce aminte, ma voi amuza de banalitatile care mi se pareau atunci importante si-mi voi revedea o parte din evolutie. Am gasit pe niste foi cateva ganduri pe care chiar ma gandeam sa le scriu aici, merita citite. Sunt convinsa ca, pe masura ce voi reciti, voi avea parte de surprize, de amintiri rascolite, de stari de melancolie… dar sunt amintirile mele si tin la ele, sunt parte din mine si imi exerseaza memoria!

Voi cand ati deschis ultima oara cufarul cu amintiri… si ce efecte ati simtit?

iulie 5, 2010

O nunta frumoasa

In acest frumos weekend presarat cu ploaie fix cand nu trebuia, am fost la nunta unui fost coleg de facultate, totodata si de liceu si mi-a placut foarte. Despre el am mai povestit aici si aici, ne leaga amintiri incepand dintr-a noua, tabere, petreceri, proiecte (numai eu stiu cat am muncit) si cand mi-a spus ca se insoara, m-am bucurat pentru el, iar invitatia la nunta a fost o surpriza placuta si m-am dus cu drag.

Asa ca iacata-ma-s sambata aranjata ca o floricica solicitandu-l pe tata sa ma arunce din masina la petrecere, ca n-aveam pe unde sa parchez si vroiam sa beau si eu ceva alcoolizat. Am ajuns la nunta odata cu ploaia, nu mi-am stricat machiaj sau coafura, i-am fentat pe miri intrand prin spate, am ciocnit sampanie, ne-am pupat, i-am felicitat… si nu am putut sa nu-i spun Otiliei cat de frumoasa era! Mi-a placut rochia la nebunie! Am pozat-o de cate ori am avut ocazia.

„Campul de lupta” a fost sala mare de la CCA, locul unde-am avut noi balul la final de facultate. Uof, alte amintiri frumoase! Initial eram asezata la o masa mica si retrasa, cu Razvan, colegu’ cu moastele si alte doua colege de liceu, dar s-a schimbat schimbarea si-am ajuns la o masa mare, alaturi de colegi de liceu. M-am simtit in elementul meu, mi-a facut placere sa-i revad pe toti, am depanat amintiri, am povestit, ne-am pozat, am pus tara la cale, ne-am hlizit, ne-am bucurat ca nu ne-am mai adunat in formatia asta de ani buni, am dansat pana nu mi-am mai simtit talpile… a fost o nunta wow!

Pe langa atmosfera, dans, voie buna, a trebuit sa-mi respect traditia initiata acum niste ani, cea cu furatul mirelui. 🙂 Dar, nu stiu cum se face, ca am fost luata pe sus si cand s-a furat mireasa. Am participat la negocieri si-a iesit ca Plutto trebuie sa dea o sticla de whisky, sa danseze salsa si sa-i faca o delcaratie Otiliei. S-a descurcat de minune, aveam emotii la salsa aia, desi n-ar fi trebuit, ca ne-au surprins placut pe toti cu dansul de inceput, unde-au avut o intreaga coregrafie si ne-au lasat cu gura cascata! Cine il stie pe Plutto intelege uimirea noastra. Oricum, nesuferitii astia toata seara au facut misto de el, din „Mirel” si „Miresel” nu l-au scos! 😆

Si, cum ziceam, l-am furat si pe Plutto. Oricum, l-am anuntat sa stie, sa nu faca vreo faza, i-am explicat ca la cate proiecte am facut pentru el, ar fi culmea sa nu ma lase sa-mi fac damblaua! 😛 Si l-am dus aproape, unde-am dus-o si pe Oti, pe bancuta in fata la Odeon. Deh, daca mai toti eram fara masini… unde sa fugim?! Bine ca n-au fost ursuzi sa se supere si nici noi n-am exagerat cu timpul de rapire. Asa, toata lumea a fost foarte multumita, iar chestia asta a avut efectul scontat si anume sa ne amuzam. Iar cererea mirelui pentru a se intoarce a fost ca mireasa impreuna cu fetele sa danseze Pinguinul. Da, ce rau mi-a parut! 😛

La aruncatul buchetului ne-a aliniat Otilia ca la armata, s-a intors cu spatele si l-a aruncat… fix pe directia mea… mi-a udat rochia si l-am prins undeva prin dreptul genunchilor, reactii lente, dom’le! Deci pot spune ca macar o data-n viata am prins si eu buchetul! Si mi-au pus voalul pe cap, toata lumea care cu felicitari, care cu urari, care cu misto-uri… pfuai! Chiar am intrebat daca era planificat ceva cu buchetul ca sa stiu cine ma injura, se pare ca de data asta am avut noroc. Jartiera a prins-o un fost coleg, si-a pus-o bentita si asa a plecat de la nunta. Am stat ceva cu voalul ala… Oti, esti o eroina, e stresant, simti ca ai un par luuuuung si enervant care-ti tine de cald.

Bineinteles ca am plecat printre ultimii, asta pentru ca m-am simtit tare bine, iar nunta a fost un succes si sunt convinsa ca toti ne vom aminti cu placere! Si punand tara la cale, am stabilit ca impreuna cu un coleg si-o colega, vom organiza la anul intalnirea de 10 ani de la absolvirea liceului! Doamne, ce trece vremea! Dar e datoria noastra sa ne face viata frumoasa, nu?! Si sa zambim cat mai mult, sa avem motive s-o facem si sa avem amintiri de neuitat! Am zis!

Casa de piatra Otilia si Radu!!! 🙂

iunie 29, 2010

Unde eram acum 10 ani III

Am ajuns si la partea cea mai frumoasa, plimbarile. Si inainte sa incep sa povestesc, trebuie sa spun ca am mintit, am facut o omisiune importanta. Referitor la muzica. Mi-am adus aminte mai tarziu. Tot in 2000 a scos Bon Jovi, una din melodiile mele de suflet „It’s my life„… dadeam tare teveul si cantam… si acum imi face pielea de gaina melodia aia!

Si cum spuneam, m-am mai si plimbat, n-am stat numai in oraselul ala si nu am facut doar ture prin „biscuitii” inconjuratori. Astfel ca, intr-o zi insorita de sambata am fost la plaja. La ocean. Atlantic pe numele lui. Eram extrem de incantata, in afara de Marea Neagra nu mai testasem nicio alta apa sarata. Oricum, in mintea mea de desfasurau scene gen plaja din Miami, numai bunaciuni… daaaaaaar nu… oameni normali, Bradley Beach e o bucata de plaja, foarte lata ce-i drept, curat, civilizat, dar cu intrare, 5 dolari de caciula. Nisp fin, apa foarte sarata, valuri mari, eu cu complexe… nu vroiam sa ma dezbrac, dar cand am vazut ce balene ucigase am cu mine, brusc am devenit sirena si n-am mai avut niciun stres.

Mereu ziceam ca m-am ingrasat si gata, nu mai mananc! Ce-i drept, dupa o luna in State m-am intors cu 7 kg in plus 😦 , acolo toate fructele au acelasi gust, legumele la fel, un fel de n-ar mai fi, cred ca am pus pe mine si numai band apa. Dar chiar si asa, am ramas si voi ramane vesnic fan Oreo’s! 😀

Si dupa ce ca mi s-a pus pata pe saracii biscuiti… ghici unde-am fost la concert la Britney? La Hershey, orasul ciocolatei! Cum un stat e cat toata tara noastra, drumul din New Jersey in Pennsylvania a durat ceva, dar se pare ca a meritat. Atunci Britney era pe val si era in turneu, era isterie in masa, vedeam copii mici 3, 4, 5 ani scandand numele ei si ma gandeam ce cauta asa de mici la concert. Ca atmosfera, ca organizare, ca show, a fost wow, chiar am fost surprinsa. 

Am fost intr-o vizita la niste prieteni de familie de-ai gazdelor, nu mai tin minte daca in acelasi stat sau nu, dar stateau intr-un fel de mediu rural, aveau curte mai mare, un paraias pe langa si… ce m-a omorat pe mine si de atunci la fel, sunt fan, un hamac legat de doi copaci. Cum l-am vazut, acolo m-am postat si m-am mai dat jos cand am plecat. Deci vreau hamaaaaaaaaaac si la mine la mosie, am zis!

Si, ca sa nu se plictiseasca fata (oricum eram turbata si vroiam acasa, ca-mi facea aia mica-mare zile fripte) m-au dus la mini Las Vegas-ul de pe coasta de Est, Atlantic City. Mi-a placut, recunosc, faleza era superba, casino-urile m-au lasat cu gura cascata, atmosfera specifica m-a fascinat. Totusi, numai oameni in baston pe acolo. Si ce era frapant era ca vis-a-vis de luxul casino-urilor erau casele oamenilor de rand, mahalaua… o antiteza atat de evidenta si de socanta! Si, cum eram mica, nu aveam voie sa-mi incerc norocul pe acolo. Totusi, am incalcat legea, am jucat la slot machines. Mi-au luat gazdele un fisic de fise de 25 de centi, in total cred ca erau vreo 20 de dolari si m-au lasat sa joc. Cum norocul meu e praf si stiam asta, am luat-o ca pe un amuzament. Dar cand am vazut ca la un spin mi s-a umplut de monede galetusa aia, au inceput sa-mi sclipeasca ochii, deja ma vedeam prin magazine tocand bani. Bineinteles ca galetusa aia asa cum s-a umplut, la fel s-a si golit, eu ziceam, hai, mai incerc o data, recuperez eu… astea sunt gandite special sa te faca sa pierzi bani. Am golit galetusa aia si mi-a ajuns, nu ma pasioneaza jocurile de noroc, nu sunt pentru mine, mi-am dovedit-o! 🙂

Dar cel mai mult si cel mai mult, ghici ce mi-a placut?!? NEW YORK, baby! Am fost de doua ori, in cate doua zile. Prima data cu tata, apoi cu fiica gazdelor. Cand am fost cu tata, bineinteles ca m-a dus sa ma plimbe. Asa ca am cutreierat stradutele Manhattan-ului, eram cu ochii cat cepele si cu capul pe spate la zgarie-nori, ma amuzam cand ii vedeam pe toti fumand in grup restrans in fata cladirilor de birouri, ca niste pedepsiti, desi eram cu tata am facut furori, m-au salutat cativa cu „hi sweetie/beautiful/gorgeous” (cred si eu, frate, la ce mamuti necalcati si lalai mi-au vazut ochii)… am luat vaporasul si-am mers pe Ellis Island. Am aflat istoria locului, am fost la muzeul imigrantilor (emigrant esti cand pleci din tara ta, imigrant esti cand ajungi in tara de destinatie… parca asa era daca nu ma insel)… dezamagire totala… grafice cu ce popoare, cum, cand au emigrat plus cufere si geamantane din 1900 toamna. Adica eu ma asteptam sa vad altceva intr-un muzeu… dar ei cum n-au istorie, au facut din rahat bici si-l vand ca atare. Am vrut sa urc in Statuia Libertatii desi era o coada imensa, dar cand am auzit ca se urca doar pana la poalele rochiei, am renuntat, am zis ca daca nu ma urc pana-n flacara, ca Michael in clip, n-are niciun farmec. Apoi am fost in Little Italy, o zona din oras unde am mancat cea mai buna pizza, am tot facut poze si mi-au placut statuile cu vacute raspandite prin oras (la noi au aparut niste destui ani mai tarziu). Am poze chiar si cu Gemenii WTC… un an mai tarziu cand vedeam live la tv cum cad nu-mi venea sa cred…

A doua oara am fost cu fiica gazdelor, cu autobuzul. Mi-a explicat tata ce si cum cu autogara, aveam harta la mine asa ca am pornit in explorari. Central Park e superb, am mers pe 5th Avenue holbandu-ma stanga-dreapta, pe Broadway unde era teatru langa teatru, am ajuns in vestitul Times Square, am intrat in uriasul magazin al Virgin Records unde gaseai tot ce tinea de muzica si filme, uimitor pentru mine, o pustoaica de 17 ani care vazuse asta doar in filme. Si am ajuns si la Sephora… dar un Sephora imens, unde cred ca am petrecut 2-3 ore pe putin, ne-am boit cu toate nebuniile, nimeni nu ne-a zis nimic… eram in lumea mea, ce-as mai fi putut cere?! 😀 Cand a aparut la noi Sephora eram… „mda, e fumat, de cand stiu eu de asta…” Plus ca multe chestii ce urmau sa apara in materie de muzica si filme au fost anuntate de mine in grupul de prieteni cand m-am intors. 😛

Si, cum pe vremea aia fumam, ce sa faca 2 pustoaice libere in Big Apple? Hai sa luam tigari, Ada, du-te tu, ca esti descurcareata! Si ajung la magazinul unui indian sau, ma rog, ceva pe acolo ca origine. Si ma apuc sa-i explic, ca eu sunt din Romania si ca la noi se vand tigari chiar daca n-ai 18 ani si l-am zapacit de cap, am dat din gene si am iesit victorioasa cu pachetul de tigari in mana. Afara… soc! 😯 O vad pe asta stand de vorba cu unu’, ea pe trotuar, el intr-o masina scumpa, o barca, nu stiu ce era. Si ma apropii. Omul, un hispanic, ne propunea sa ne plimbam cu masina si sa „hang out” in timp ce-si rula un mare joint. M-a luat capul. I-am retezat-o scurt, ca noi nu putem, trebuie sa plecam si-am luat-o pe moaca de acolo, ea cam regreta si-i cam curgeau balele dupa ala, am scuturat-o un pic si-am inceput sa-i expun niste scenarii de-alea de film, mafie etc. Tot eu am fost aia nebuna, aia rea si cu „attitude”. Per total, iubesc New York-ul si m-as intoarce oricand sa-l vad, a ramas unul dintre orasele de suflet!

Am plecat oarecum pe neasteptate, aveam bilet cu data variabila de intoarcere, si cand m-am hotarat, am pus mana pe telefon, am sunat si mi-am facut rezervare si abia apoi am facut anuntul. Scandal, chestii, cu sunat la ai mei ca ce copil rau au… probabil pedeapsa a fost sa nu ma duca la aeroport, l-au pus pe un tip, tot roman, sa ma duca. Ala pe atunci avea aproape 30 de ani si am povestit cate ceva pe drum. Mi-a spus ca era combinat cu o mulatra si m-a sfatuit daca am de gand sa vin sa traiesc in America, sa nu ma imprietenesc cu romani, toti au uitat de unde au plecat si sunt rai.

Venirea mea acasa, a fost unul dintre cele mai frumoase momente, am avut un sentiment de nedescris ca nicaieri nu-i ca acasa, indiferent de cum ar fi acel „acasa”, ca familia e priceless si ca n-as putea sa stau prea mult departe. Sentimentul asta inca-l am! Pentru mine a fost o experienta, nu extraordinara, am vazut ce trebuia sa vad cu ochii mei, m-am lamurit, una e-n filme si alta realitatea, viata misto si distractie e pe coaste in orasele mari, altfel… nu! Concluzii ar mai fi, dar ma opresc aici, si-asa am lungit povestea cam mult.

iunie 25, 2010

Unde eram acum 10 ani II

Si, cum vroiam sa simt ce inseamna cu adevarat „the american way of life” am inceput sa le observ obiceiurile. Mi-am dat seama ca sunt un mix nebun de multe populatii, ca li s-a implantat in creier ideea ca sunt cei mai norocosi oameni de pe pamant sa traiasca in America si ca oricum ei sunt cei mai cu mot.

In general o zi obisnuita se desfasura asa: ei la munca, fiica la summer school, eu singura acasa pana dupa-amiaza. Ce puteam sa fac de plictiseala? Ma uitam la teveu, ascultam muzica, mai rontaiam ceva. Dupa-amiaza mergeam la cumparaturi, sa mancam ceva sau ne plimbam, iar seara stateam pe acolo cu vecinii la palavre. Asa am aflat si eu ce e ala Burger King, Taco Bell, Wendy’s, noia stiam numai McDonald’s si KFC pe atunci. Eram la curent cu ce muzici erau in voga: Briney abia lansase cel de-al doilea album, N’Sync lansasera albumul „No strings attached” (asta asculta mandra), imi mai placea „Thong Song” si Papa Roach cu „Last Resort„, in rest, mai nimic, stilul promovat de ei e altfel.

Si in doua seri am fost si la film. Salile de cinema erau asa cum sunt la noi la mall, eram uimita, ca eu eram obisnuita cu „Patria”. Si era totusi un amarat de orasel, prin comparatie, inchipuiti-va ca va duceti la film in Afumati si au sali ca la Plaza, de exemplu… Si-am vazut prima data „Big Momma’s House„, mi-a placut la nebunie, a fost o comedie foarte misto, iar a doua oara am vazut „Scary Movie„. Ori eram eu prea mica atunci si nu m-am amuzat, ori nu vazusem eu anumite filme si n-am inteles parodiile exact, bai, dar cand a improscat-o pe aia pe tavan… mi s-a taiat filmul! Si nici ca am mai vazut dupa aia vreuna din parti, pe masura ce-au aparut!

Cam plictisitoare si banala viata obisnuita de pe acolo… bine ca macar am avut cateva chestii care m-au mai animat. Cum ar fi petrecerea de 4 iulie. In ziua aia era o atmosfera foarte linistita si prevestea petrecerea ce avea sa urmeze. Vinny ne invitase la el, ne adunam gasca mare si se anunta o super petrecere. Asa ca m-am facut floricica, o pereche de pantaloni, un maieu dragut, m-am machiat, sandalele, gentuta, fiica gazdelor si hai. Cand am ajuns acolo se adunasera cativa, stateau la discutii. Socul a fost reciproc si de o parte si de alta: ei cu ochii cat cepele la mine, eu la ei. Socul meu a fost ca stiam ca e petrecere si m-am imbracat dragut, nimic exagerat, dar ei erau ca adunati de pe garla… tricouri lalai necalcate, panatoli scurti, slapi, trening si slapi, blugi si adidasi. Si au inceput toti sa faca misto de mine „you got your party shirt, huh?!” si tot asa… m-am simtit foarte prost si overdressed. Iar ca petrecerea sa fie completa, cativa au scos gratarul in curte in spate, au pus pe el niste hamburgeri, fetele erau in living pe canapea la chit-chat, televizorul pe un canal de muzica si restul baietilor erau sus, se uitau la filme porno. Eu, din coltisorul meu ma gandeam „frate, daca si asta e petrecere… e clar! pai sa vina in romania sa vada cum e la noi cu dansuri, voie buna, ce bairame mai facem”. Si fac imprudenta sa spun ca la noi se danseaza, ne distram, glumim, intreband in acelasi timp cand dam drumul la distractie in sensul asta. Mi s-a ras in nas „aren’t you having fun already? c’mon, this is awesome! we got hamburgers, we got Bud, we got music, what else do you want?”. Da, bun, ok, m-am lamurit! Dupa vreo 2 ore am plecat, se terminase petrecerea, si nici hamburger n-am mancat. Am vazut din fata casei niste artificii si aia a fost. Mda, super distractia a fost o mare dezamagire! Si n-a fost ultima dintre ele!

Cum ei au niste reguli mai mult decat stricte, adica daca se facea 10 seara si tu inca erai in parc, venea politia si te trimitea acasa, si noi eram inca minore, nu prea aveam voie sa ne indepartam prea mult, trebuia sa stam „more or less round the block”. Si, cum ne-am imprietenit cu un tip de vreo 18 ani, care avea masina (eram asa de incantata ca in sfarsit nu mai sunt eu cea mai mare), am zis ca trebuie sa „hang out more”. drept urmare, intr-o seara, gazdele dormeau, fiica lor si cu je, s-au „sneak out” (alt termen invatat acolo) din casa si la coltul strazii ne astepta asta cu masina. Imi bubuia inima de emotie si adrenalina, dar mi s-a parut distractiv si mai iesit din comun decat monotonia care ma dispera. Am povestit diverse, tipul era polonez nascut in America si-mi zicea ca i-ar placea sa vina sa vada Europa. Ii tot spunea asteia despre mine „she’s hot” 😆 si dupa ce ne-am mai invartit prin zona vreo ora, ne-am dus acasa si ne-am bagat in pat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am avut noroc, nu s-au trezit ai ei, ca daca se trezeau, alea eram! Si s-a mai ivit o seara din asta, numai ca mie mi-a fost mult prea teama sa nu avem belele, astfel ca aplecat mirandolina fara mine. Am aflat a doua zi ca au fost mai multi, ca au fost si-au facut baie imbracati in piscina unuia si vai, ce mare distractie a fost. Da, sunt sigura, ca de obicei! 😛

Si, cum ochiul meu nu mai vazuse, am fost dusa la mall, la vreo 2-3, in zile diferite. Niste imensitati, comparabile cu ce avem noi acum, dar cum eu eram venita din lumea a treia, am tot cascat ochii. Si, ca si concept nu mi-a placut. Adica cum, domne, la mall faci si cumparaturi, si mananci, te si distrezi… toate, toate adunate… pai si cum te mai plimbi?! Un mers in parc, ceva?! Ei bine, din punctul asta de vedere, vad ca le calcam pe urme. Am tot zis ca luam de la ei tot ce-i mai rau, ne deplasam cu masina pana la colt sa luam un cico, avem totul la botul calului, mancam porcarii, ne ingrasam, ne luam haine ce nu mai necesita calcate etc. Dar… noi ne imbracam de j’de mii de ori mai bine! Nu neaparat ca hainele ar fi de calitate, dar sunt mai cu gust. Nu mi-a placut nimic, hainele parca n-aveau sare si piper, erau ori atat de banale ori atat de kitsch-oase si colorate incat nu-ti venea sa pui mana pe nimic. Intr-adevar unde am fost impresionata a fost, bineinteles, cum altfel, Victoria’s Secret… plus alte magazine de lenjerie. Atat! In rest niste oribilitati!!!

Si totusi sa nu credeti ca am stat inchisa in casa si m-am fatait numai in oraselele invecinate din plicticosul stat New Jersey. Bine, nu toate zonele sunt ca oraselul biscuite unde am stat eu. Partea cu plimbarile, chestiile de vizitat si impresiile generale, le las pentru partea a treia si, sper eu, ultima, a aventurii mele transatlantice.

Sa aveti weekend placut si sa nu uitati ca azi se implineste un an de la moartea unei legende, un american pe care-l voi iubi, aprecia si respecta mereu, Michael Jackson!