martie 24, 2014

Despre Sebastian

Sebastian e unul dintre numele mele preferate. Dar nu despre asta este vorba in postul de fata. 🙂

Sebastian in cauza este baietelul unei prietene, scorpion de-al meu, un bebe dulce si scump, care desi ma cucerise din poze, cand l-am vazut m-am totpit. M-a luat de un deget si nu-mi mai dadea drumul zambindu-mi in acelasi timp. El reprezinta totul pentru parintii lui si sigur le va aduce multe bucurii. Acum o luna si ceva a fost diagnosticat cu hipoacuzie neurosenzoriala bilaterala.

Sunt multiple aspecte de analizat aici. Pe de o parte, este bine ca a fost depistata din timp si are toate sansele de recuperare si de a duce o viata normala, ca orice alt copil. Pe de alta parte, statul roman nu deconteaza implantul cohlear decat pentru o ureche. Asta mi se pare horror. Sa fii „intr-o ureche” duce la complicatii, echilibru, vorbire, postura si asta e asa ceva general la care ma pot gandi eu, ca o profana, ca nu am cunostinte de medicina.

Parintii lui ar face orice pentru el, de aceea i-au impartasit povestea pe net si sambata au organizat un targ de prajituri pentru Sebi. Am fost impresionata de numarul mare de oameni care au participat, multi au facut cele mai alese prajituri si le-au oferit spre vanzare, altii au venit sa cumpere si sa-l cunoasca pe micut, ba chiar si Clubul Beagle l-a sustinut. Nu pot descrie emotiile pe care le-am trait in putinul timp petrecut acolo, cinste parintilor pentru ca sunt extrem de pozitivi si si-au gasit puterea sa se lupte pentru ca puiul lor sa aiba o copilarie si o viata fericita.

Operatia lui Sebi va avea loc in toamna, si va fi o interventie bilaterala. Dupa cum am zs, statul decontand doar o ureche, mai este nevoie de 25.000 de euro pentru a acoperi costurile restului operatiei. Eu sunt convinsa ca vor strange suma asta, lupta e abia la inceput. Abia astept sa-mi spuna Sebi o poezie! 🙂

Pentru intreaga lui poveste, puteti accesa site-ul creat special pt el sau pagina de Facebook.

Sper din tot sufletul ca Sebi sa primeasca tot ajutorul de care are nevoie si sa va zambeasca si voua la fel de frumos cum mi-a zambit mie sambata!

decembrie 3, 2011

Babau sau nu

Nu mi-e frica de bau-bau! Pai cum sa-mi fie, cand sunt tocmai eu?! 😀 Se pare ca sperii barbatii. Da’ rau! Lasand la o parte babaul zilelor noastre, aflu pe zi ce trece lucruri noi si interesante, unele care m-au flatat, altele la care nu ma asteptam si altele pe care nu mi-as dori sa le stiu… si toate mi se trag inca din frageda adolescenta. Nu voi da nume, inca vreau sa mai vorbeasca lumea cu mine! 😆

Deci se pare ca am fost un fel de heartbreaker fara sa-mi dau seama, facand ravagii printre colegii mei, dar castigandu-mi si admiratori mai mari (si culmea, eu mereu am avut cel mai mare lipici la de-astia mai mici!). Ironia este ca am pastrat legaturile si, acum, dupa atatia ani, mi se spun lucruri… sau poate le percep eu acum altfel, desi unele dintre ele mi-ar fi prins tare bine spuse atunci, la vremea potrivita. Pentru ca m-ar fi scapat de multe complexe, intrebari fara raspuns si alte dileme. Dar acum am aflat: mereu am fost privita ca un ideal greu de atins… de ce, nu pot sa inteleg?! Eram tipa aia populara si misto despre care vorbeau toti, pe care o vroiau toti… drept urmare unii si-au luat inima-n dinti, altii nu. La varsta aia, cand hormonii tropaie, e greu sa apreciezi corect ceea ce ai, dar m-am bucurat enorm cand am prins un moment de sinceritate de la fostul meu prieten din liceu… mi-a luminat atatea chestii si vorbele alea m-au facut sa ma simt atat de bine cu mine… 😀

Si totusi, unde e babaul, nu?! Pai probabil pentru ca mereu am fost cam brusc de directa, am intimidat, si poate de-aia am aflat si atat de tarziu aspectele pozitive. Cu toate astea, nu e prea confortabil sa ti se spuna ca ai fost iubirea neimpartasita a cuiva, timp de tz ani… si poate si acum ar fi ceva, oricand as zice eu…desi el si-a stabilit nunta la anul. La fel, e ciudat sa ti se spuna ca ai fost placuta din clasele primare, desi eram convinsa ca altcineva e vizata, dar cica a fost ca sa fiu eu geloasa… si ca sigur ne potrivim si mi-ar face copii frumosi si talentati. Sau sa ti se spuna ca ani de zile nu ai aflat nimic pentru ca persoana respectiva pur si simplu nu a avut curajul sa-ti spuna ce simte, desi pe vremea copiilor mici si fraieri ne-am placut… si ca ii e teama de mine, nevrand sa-mi spuna ceva care sa ma supere…

Oh, cmooooooon! Pe langa faptul ca nu sunt asa de fragila cum probabil isi inchipuie unii, uneori sunt mai puternica si am o rabdare de fier de ma uimesc si pe mine, pot sa suport orice adevar si orice mi s-ar spune! Si totusi, intimidez si sunt babau! Poate e mai bine sa fii temut decat iubit, poate e mai bine sa impui o oarecare distanta, lasandu-ti mai mult spatiu vital in jur, nu stiu cum o fi mai bine… uneori „ma sperii” asta il iau ca pe un compliment, alteori ma enerveaza groaznic!

Ma bucur si apreciez enorm ca exista si au existat in viata mea oameni care nu m-au menajat si mi-au spus mereu ce aveau de zis, cand aveau de zis… cu mici exceptii si intarzieri… dar in principiu, mai mereu imi obtin raspunsurile! Si nu mi-e teama de ele! Si totusi… stau si ma gandesc, cum se irosesc unele ocazii pentru ca nu spui lucrurilor pe nume la timp… si ce bine ar fi ca lucrurile spuse mult mai tarziu sa aiba efect! Si eu sa pot apasa pe un buton si sa simt ce trebuie, alaturi de cineva care mi-a facut marturisiri de-astea. Din pacate, viata nu e asa, e mult mai complicata, iar corazon-ul meu e ocupat si nu stie si nu vrea sa fie altfel decat cum e acum.

Asa ca, desi acum babau si rea, nu am fost mereu vazuta asa, incerc sa ma comport cu oamenii asa cum mi-as dori sa fiu eu tratata si, uneori, chiar daca sunt extremista si vad in alb si negru, chiar asa mi-ar placea sa mi se expuna lucrurile, nu in gri! Pentru ca le pot face fata! Si mereu am spus „it’s ok to be human” si, la urma urmei… sunt un babau cu suflet! 😉

septembrie 28, 2011

Reuniunea de 10 ani

In weekend-ul care tocmai a trecut am avut reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului. Daca stau bine sa ma gandesc s-au intamplat o gramada in ultimii 10 ani… si totusi… parca a fost ieri. Iar intalnirea cu colegii mei mi-a intarit si mai mult senzatia asta. Si mi-a placut foarte.

Poate de-a lungul anilor mi-am inchipuit cum va fi dupa 10 ani, tin minte ca la bal intr-a 12-a chiar ma intrebam daca vom face reuniune si cine va veni, cum vom arata, daca ne vom mai recunoaste… wow, ce varste „serioase” vom avea etc. Si iata ca ziua aia a venit, cam tarziu fata de alte generatii sau alte licee, dar important e ca evenimentul chiar a avut loc. Si uite ca i-am recunoscut pe toti cei care au venit, sunt multi neschimbati, uite ca avem si varste serioase, dar stim sa fim la fel de tineri si zapaciti ca-n liceu si una peste alta am avut o intalnire de care-mi voi aminti cu placere.

Mereu i-am admirat pe ai mei cum se tot intalnesc cu colegii lor si, chiar daca n-am fost apropiata de colegii mei de generatie, ci mai mult de cei cu un an mai mici, mi-am dorit mult o reuniune. Si nu orice fel de reuniune, ci una cu toata generatia, un fel de reeditare a balului, dar nu atat de somptuoasa. Ajutor de nadejde… maretul Facebook! Si uite asa s-au pus cap la cap data, ora, locatie, detalii, confirmari, infirmari, discutii, telefoane… si am ajuns pe data de 24 septembrie, la ora 17:50, cu 10 minute inainte de ora fixata sa fim vreo 5 oameni in sala de festivitati a liceului. Panicaaaaaaaaaaaaaa… tino-nino-tino-nino in capul meu! Aveam vreo 40+ confirmati (rusinicaaaaaaaaa… dintr-o generatie de 150) si 4 profesori, culmea, niciunul diriginte! Si-am zis, eh, ghinion, aia e … cine vine, bine, cine, nu, nu, nu poti multumi pe toata lumea, nu poti strange just like that atatia oameni si tot asa.

Si cineva acolo sus inca ma iubeste, drept urmare, usor-usor au inceput sa vina. Au fost cativa confirmati care n-au venit si altii care nu spusesera nimic si-au venit. M-am bucurat ca unii au venit neconfirmati, chiar daca vor face si cu clasa lor si am fost cam dezamagita din cauza celor care au confirmat si n-au mai venit, dar nici nu au anuntat. Dar la chestii de-astea mereu apar suprize. La fel cum a fost cu dirigintii si cataloagele… initial confirmasera cativa, trebuiau sa ia cataloagele si sa ne strige, dar a cazut. Drept urmare, ne-au vorbit putinii profesori prezenti apoi fiecare am spus cate ceva despre noi, pe reteta casatoriti sau nu, copii sau nu, ce am absolvit si pe unde lucram… adunati pe scaune in cerc, ca la AA. 😆 Am vrut ca speech-ul meu sa fie mai lung, dar am avut emotii, am incercat sa fiu amuzanta si le-am spus ca probabil e clar ca n-am prea multe obligatii daca sunt aia care a tras de ei sa ne reunim.

Apoi ne-am mutat la restaurant, unde ne-am indestulat cu bucate alese (zici ca spun o poveste), am baut si ne-am veselit pana tarziu in noapte. Stiu ca nu-i frumos ce-am facut, dar „better safe than sorry” asa ca, fiecare cum a ajuns, m-am dus cu mana intinsa. Ca sa pot sa stau si eu linistita ca ies banii si nu dau de la mine in plus si nici nu raman pe acolo sa spal vase. 😀 Cu toate ca n-am fost nici o clasa si nici o generatie unita, per total a fost o seara frumoasa, am facut maraton de poze, am depanat amintiri, am ras, am ciocnit paharele si ne-am bucurat de revedere. Culmea, nu au fost carcotasi, nu m-a injurat nimeni, ba dimpotriva, s-a apreciat efortul, pe langa FB, ajutoare de nadejde au fost si profesoara de sport si colega de banca… deci cu atat mai mult m-am bucurat.

Imi pare rau pentru cei care n-au venit, foarte rau pentru cei care intr-adevar isi doreau sa ajunga si nu au avut cum din motive bine intemeiate… de ceilalti care stiau si n-au aratat niciun interes, chiar nu-mi pare rau, nu meritau sa fie prezenti! dupa afirmatia asta poate o sa primesc vorbe „dulci”, dar chiar nu-mi pasa! Ma bucur pt revederea cu ceilalti si sper sa facem chestia asta mai des, vin cu placere, dar sa mai organizeze si altii! 😀 Ca eu vin cu drag daca sunt chemata! Poze… deocamdata aici, aici si aici.

Deja am fost solicitata la anul sa particip la reuniunea generatiei 2002, cei de care am fost mai apropiata si ghici… abia astept!

mai 11, 2011

Normalul si anormalul

Ce inseamna „normal„? Si ce inseamna „anormal„? Cine/ce masoara gradul de normalitate/anormalitate? In functie de ce criterii se stabilesc limitele normalului? Si cine/ce stabileste limitele astea?

Poate ca normalul unuia e anormalul altuia si invers. Cu totii traim intr-o normalitate aparenta, tanjind dupa anormal, de multe ori facem lucrurile care trebuiesc, pentru ca asa e normal, desi poate ne vine sa fugim mancand nori lasand rebelul din noi la suprafata. Normalul e dat de ceea ce e bine, corect, vazut pozitiv de societate, agreat, conform regulilor, etic, just, placut, impus, acceptat, dorit, visat etc. Anormalul in schimb, e acea parte intunecata a fiecaruia dintre noi, partea aia care se identifica foarte bine cu rebeliunea, cu lipsa responsabilitatii, cu exprimarea libera fara constrangeri, cu fanteziile cele mai cele, cu tot ce e iesit din tipare si lista poate continua. Si pentru normal, si pentru anormal.

Problema este ca si normalul si anormalul au o incadrare in niste limite… dupa perceptia mea, depasirea normalului inseamna robotei si habotnicie, iar depasirea anormalului o da in patologic. Nu am de gand sa vorbesc despre astea, pentru ca sunt o persoana aparent normala, cu multe anormalitati 😆 dar care-mi plac si la care n-as renunta.

Normalitatea si anormalitatea au definit-o tot oamenii, din cele mai vechi timpuri pana azi. Bineinteles ca limitele celor doua au suferit modificari, drastice, as putea spune, de-a lungul „evolutiei” oamenilor. Am pus evolutie in ghilimele, pentru ca de multe ori am impresia ca in loc sa ne dezvoltam, ne plafonam din ce in ce mai des, avem prea multe optiuni si nu mai suntem in stare sa alegem, ne plictisim rapid, inlocuim lucrurile simple cu tehnologia… poate nu ne dam seama, dar desi calitatea vietii e alta, ne pierdem in detalii si nu vedem the big picture si usor, usor ne irosim.

Astfel ca normalul de pe vremuri, a devenit invechitul actual, iar anormalul, Doamne fereste, scuipa in san, a devenit ceva foarte natural si obisnuit. Ca in orice alt lucru, transformarea asta are si avantaje si dezavantaje, depinde de subiectivitatea si adaptabilitatea fiecaruia.

Dar nu-i asa ca de multe ori cand nu ti-a convenit ceva, ai vrut sa actionezi dupa primul impuls, sa te racoresti si sa nu-ti pese? Sunt sigura ca asa e. Dar apoi, la fel de repede, limitele cu care ai fost indoctrinat de cand erai de-o schioapa, te-au oprit. Ca nu e frumos, ca nu e un comportament normal, logic si manierat etc… nu-i asa ca e frustrant si stresant??? O, ba daaaaaaaaaaaaa! Nu-i asa ca atunci cand erai altfel decat ceilalti, in comportament, limbaj si multe altele, erai considerat un anormal? Sau… un ciudat?! Sigur da!

De multe ori normalitatea asta e un fel de uniformizare, o incadrare in niste limite si reguli impuse de societate, daca le respecti, dai bine la poza si primesti aprobabrea si acceptul lumii din jurul tau. Dar, de cate ori nu te-a stresat chestia asta? Cred ca aproape de fiecare data. Nu-i asa ca ai vrut sa faci lucruri iesite din comun ca sa iesi in evidenta? Nu-i asa ca fiind anormal ai atras atentia si totdata si dezaprobarea? Trist, dar adevarat.

Oamenii au in general un set de norme, principii si reguli dupa care se ghideaza in viata si, daca cineva nu se muleaza pe valorile lor, sunt anormali, ciudati si tot asa. Bine, aici nu vorbim de cazuri extreme, dupa cum nu vorbim despre un caz anume. Partea mai proasta e ca oamenii isi inchipuie ca au dreptul sa judece, si de aici incepe distractia. Sa te straduiesti sa fii normal intr-o lume ca a noastra e tare complicat, trebuie sa stii sa porti masca potrivita, iar sa fii anormal, sau, sa fii tu insuti/insati, e riscant pentru ca risti sa fii pus/a la zid si executat/a. Deci, cum e mai bine?

Cum o dai, tot nu-i ok. Indiferent de cum ai fi, mereu se vor gasi nemultumiti sau comentatori la adresa ta. Un echilibru intre normalitate, spontaneitate, nebunie, rebeliune, fantezie, anormalitate, personalitate ar trebui sa existe, dar fiecare isi face propriul echilibru folosind elementele de mai sus si nu numai in proportii numai de el/ea stiute. Normali sau anormali, oamenii se iau ca atare, cei care stiu sa aprecieze, apreciaza! Pentru ca, vorba reclamei, e greu sa gasesti un mix bun! 🙂

decembrie 11, 2010

2 saptamani pana la Craciun

Nu stiu cand a trecut anul asta, mai sunt doar doua saptamani pana la Craciun. Am impresia ca mai am atatea de facut, ca mai urmeaza lucruri anul asta… si de fapt s-ar putea majoritatea sa se intample la anul, ca anul asta nu mai au timp.

Ar trebui sa nu ma plang, nu?! Am aproape orice are nevoie un om pentru a fi fericit. Dar oare altii au? Oare Mos Craciun ala de trebuie sa se imparta in miliarde de locuri in acelasi timp stie ca unii copii nu l-au vazut niciodata si nici nu spera sa-l vada?! Exista multi parinti si copii care nu se bucura de sarbatori cum ar trebui, pentru ca nu au cu ce. Din pacate sunt multi si vor fi si mai multi, datorita vremurilor mirobolante pe care le traim.

Totusi, sunt oameni buni care merita macar un zambet in dar. Asa ca ma voi alatura cu drag campaniei Liei. Aveti in link textul ei, il mai copiez si eu aici. Inca n-am ales familia la care voi trimite. De aceea am nevoie si de sprijinul vostru. Daca aveti pe acasa, haine, incaltaminte, jucarii, rechizite, carti si alte obiecte care nu va mai sunt de folos si sunt in stare buna, puteti face o fapta buna donandu-le. Daca e greu, puteti sa mi le dati mie si voi face eu coletele. Ma puteti contacta pe adresa adagrig@gmail.com si vorbim acolo mai multe.

Pana una alta, va las textul Liei, sa va ganditi pe cine faceti sa zambeasca de Craciun:

„Fam. Velichea – Bianca are 17 ani și jumătate, suferă de o boală cumplită, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, are nevoie de creme de masaj, medicamente care să-i mai atenueze durerile de mușchi, cosmeticale, dar și hăinuțe sau încălțări. Vicky are 12 ani și e o fetiță superbă, veselă și foarte inteligentă, înaltă și slăbuță. De ele au grijă cu multă dragoste și sacrificii părinții lor. Adresa: Localitatea Valu lui Traian, Str. Credinței nr. 9, Jud. Constanța. Telefon: 0727.275.667/0241.230.317

Fam. Dumitrașcu – Nina Dumitrașcu e o femeie senzațională, o luptătoare și un om deosebit. Are 4 nepoți mici: pe cea mai drăgălașă ființă din lume, Ștefania, o fetiță de 1 an și jumătate, care s-a născut fără o bucată din esofag, operată în Germania cu succes, dar are nevoie de alimentație adecvată, medicamente, hăinuțe; Maria are 6 luni și e o dolofană și o haioasă; Dănuța are 6 ani jumate și e o fetiță tare cuminte, fratele ei Florin care are 9 ani. Dacă vorbiți la telefon cu Nina, poate unul din băieții ei mari ar putea veni în oraș, ca să nu mai trimiteți prin poștă. Oricum, adresa e: com Copăceni, str. Principală nr.963,jud Ilfov, tel. 0763.998.823.

Babalac Alexandra – mama tânără de 20 de ani, slăbuță, 36 la pantofi (si ea poate fi ajutata cu haine), are o fetita de 2 ani jumătate, Denisa. Str. Munci, bloc 5, scara 2, ap 24, Uricani, jud. Hunedoara.

Vasilache Rodica – 3 fete-cucuiete de 11 ani jumate, 13 ani jumate şi 15 ani jumate şi un băieţel de 3 ani. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina – 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Și un băiețel de 2 luni (născut în octombrie).Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Moldovan Cornelia – 4 fetiţe de 11, 9, 4 ani si 2 luni (fetita nascuta in octombrie 2010). Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara, Tel. 0732.866.319.

Aur Daniela – 2 băieţi de 5 ani jumate şi 15 ani jumate. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Radu Crenguţa – 2 fete de 4 şi 15 ani, 3 băieţi de: 5 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 9 ani şi 17 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Tănase Laura – mama lui Andrei, un bebe de 9 luni care din păcate suferă de varus equin bilateral. Laura îl crește singură și nu îi mai poate asigura strictul necesar. Are nevoie de cărucior, hăinuțe, jucării, ce are nevoie un bebeluș. Tel. 0321300246.

Strîmbu Liliana – are în plasament familial 4 copii, două fete de 16 și 18 ani și 2 băieți de 10 și 12 ani. Băieții suferă de Deficit statural sever prin deficit de GH, Hipotrofie ponderala, Anemie Carentiala SDR Hiperkinetic, și din păcate nu sunt dezvoltați, arată ca niște copii de 5-6 ani. Adresa: str Laborator bl 26 apt 6, Copșa Mică, jud Sibiu. Tel: 0746.494.199.

Ștefan Florina – are 4 fete, școala generală și liceu. Sunt din Comuna Dobrosloveni, tel. 0249530915.

M-a impresionat în mod deosebit un mesaj disperat, de la o tânără care are nevoie de ajutor:
Mă numesc Gheorghe Andra Georgiana, am 18 ani și sunt în clasa a XI a la Liceul Teoretic Zimnicea. La vârsta de 3 luni am fost diagnosticată cu Beta thalasemie Majora și de atunci fac transfuzii din 2 în 2 săptămâni la Centrul de Hematologie din București. Dar virusul care îmi salvează viața m-a infectat cu hepatita C. Momentan fac tratament cu Interferon și Ribavirina, dar pentru creștere fac Genotropin care costă 250 lei lunar. Pentru eliminarea fierului fac Desferal pe care-l primesc gratuit dar la care folosesc apa distilata care costă lunar 300 de lei plus câte 3 seringi pe zi. Pe lângă toate acestea am nevoie de vitamine, hepatoprotectoare, metoprolol și multe alte medicamente pentru întreținerea funcțiilor vitale. Veniturile familiei mele nu mai pot acoperi aceste datorii,suntem in pragul disperarii. Nu avem ce mânca, ce îmbrăca, lemne pentru încălzit și bani pentru cărțile și pachetul de la școală. Vă rog, vă implor să ma ajutați cu ce puteți. Sunt necăjită, săracă și bolnavă, dar îmi doresc să merg în continuare la școală, să am o viață cât de cât normală pentru vârsta mea. Am nevoie si eu de un sprijin de orice fel: haine, mancare, cărți. La pantofi port 36/37, la imbracaminte port mărimea S, iar la pantaloni port 25/26. Eu m-am măsurat în talie și am cam 70 cm. Am 1,50 înălțime și 38 de kg, sunt slabă și micuță. Mulțumesc mult de tot pentru cei care vor să mă ajute și multă sănătate tuturor! Adresa mea este: Bulevardul Eroilor, bl. 4, sc. A, ap. 5, cod poștal 145400, Zimnicea, jud. Teleorman. Telefon: 0729953145.”

noiembrie 28, 2010

Leapsa despre viata

Am tot vazut leapsa asta prin blogosfera si tanjeam in liniste sa fiu lepsuita. Si vad ca aia mica, scorpiuta dintre fiicele mele, Marmotzica, mi-a pasat-o. Cica ar trebui sa zic an de an ce-am realizat in viata asta pana acum. La naiba, vor afla toti cititorii cat de batrana sunt! 😛 Dar chiar nu ma deranjeaza, ca oricum nu-mi arat varsta (vorbeste lumea).

Sa purcedem, zic! Oricum, mare greseala sa dai o asemenea leapsa cuiva cu memoria mea. 😀

M-am nascut sambata, de-aia poate-mi place weekend-ul. Era soare si frumos, dar de a doua zi a inceput ninsoare abundenta. Am ceva poze „clasice” dar nu stiu de la cate luni exact. Cica pe la 11 luni faceam „mam-mam” dupa un caine. O iubeam mult pe o vecina si pe bunicul, cand ii vedeam, ma activam.

Pana la 2 ani si ceva, aproape 3 am stat la Brasov. Neavandu-i pe bunici aproape, aveam bona. O tin minte si acum, tanti Ela, avea un par extrem de lung, ma imbraca si stateam la usa pe hol s-o astept sa se pieptene. Mereu aveam impresia ca e rea si are ceva cu mine, cand nu vroiam sa mananc dadea cu pliciu-n masa (Prigoana de la ea o fi invatat) si de frica mancam.

Cand am inceput gradinita, pe la 3 ani si ceva, m-am mutat in Bucuresti. Din prima zi cand am intrat pe usa, am pus ochii pe un baietel, Stefan. In rest, am fost un copil sociabil. De mica manifestam inclinatii artistice. Si iubeam cartile de colorat.

La 4-5 ani eram cu spray-ul in fata oglinzii cantand piesele Sandrei, eram vedeta la serbari, invatam poezii, iar tata si bunica mea se ocupau de costume, astfel ca eram intotdeauna o aparitie. Bunicul meu imi citea povesti, ma ducea prin parc, ma plimba peste tot… aveam o mare admiratie pentru el. Iau eu ii prescriam dipiridamol, de saracu’ cred ca l-am supradozat, eram cea mai doctorita. Totusi, cand eram intrebata ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare raspunsul era fara doar si poate „Cantareata, dansatoare sau actrita!”. Si mai aveam un mare talent la disparut din fata blocului, de ma cautau innebuniti cu orele. Tocam hartie la greu, faceam planse folosind tocatura de creioane… faceam petalele florilor si-n rest desenam. M-a invatat bunica sa trag la masina, am facut bonete la papusi.

Pe la 6 ani ma pregateam pentru scoala, citeam literele din ziar, imi placeau povestile. Tot atunci nu mi-a mai placut de Stefan, ci de Sanducu, am poza cu el cand ne tinem de mana. Am fost la botezul varului meu si uitandu-ma la el in patut, am facut un test. L-am strans de nas, sa vad daca deschide gura sa respire… se inrosise copilu’… si-a inceput sa urle.

La 7 ani eram scolarita cu acte-n regula si aveam cea mai severa invatatoare din scoala, m-a batut cu linia la palma. Mama imi rupea foile, ca zicea ca scriu urat, eu boceam. Si sambata mergeam la scoala, aveam desen, lucru manual etc. Tot atunci a fost si revolutia, am avut o vacanta de iarna foarte lunga. Urmatoarea vara mi-am rupt nasul si mi-a murit sora la nastere. 😦

La 8 ani eram mutata intr-un alt cartier, incepeam clasa a doua intr-o noua scoala si eram tunsa foarte scurt. Tot atunci am fost prima data in tabara, la munte. Eram cam cea mai mica… am fost televizorul lor… le cantam reclamele la Jelibon si Bonibon. A fost primul an cand mi-am serbat ziua de nastere, au venit cateva colege la mine acasa.

La 9 ani mergeam singura la inot, la strandul Tineretului. De asemenea mergeam si la Palatul Copiilor. Am fost la dansuri populare, dans modern, gimnastica si muzica.

La 10 ani m-am serbat cu ceva mai multi colegi, mi s-a spus ca implinesc o varsta importanta. Am avut cea mai tare serbare de final de ciclu primar, cu poezii, cantece, momente artistice individuale (Elena balet, eu am cantat, Mihai a dansat ca MJ), prezenare de moda (sport, zi si seara). Am concurat cu familionul la „Feriti-va de magarus”. Am mers in tabara la Navodari cu Palatul. L-am pupat pe MJ.

La 11 ani ieseam pentru prima oara din tara, mergeam cu ai mei in Egipt. Am fost extrem de impresionata, m-as intoarce acolo oricand cu cea mai mare placere. Am fost concurenta la emisiunea „7 note fermecate”.

La 12 ani am inceput sa simt gustul muntelui, aproape in fiecare weekend mergeam cu diriga si faceam trasee. Veneau si aia mari cu chitarile si cantam seara la foc. Priceless! Tot atunci a murit si bunicul meu preferat, am fost extrem de trista. De atunci am spus ca refuz sa merg la inmormantari (sper sa nu fie cazul prea curand). Am inceput sa tin un jurnal.

La 13 ani ma serbam pentru 14, deoarece am primit un cadou frumos atunci, pe fratiorul meu. Am fost foarte fericita, il priveam ca pe o mica minune. Am invatat sa tricotez si sa crosetez.

La 14 ani invatam temeinic pentru liceu. Scriam pagini intregi de comentarii, aveam galma la degetul mijlociu. Faceam meditatii la mate cu unchiul meu care-mi spunea ca o sa ajung gunoiera (am ajuns si „gunoiera”, dar nu-mi pare rau), si la romana cu o doamna profesoara geniala, iubesc gramatica de atunci. Banchetul l-am facut la munte, la o cabana, a fost foarte frumos.

La 15 ani eram boboaca si credeam ca toata lumea e a mea. Am avut un declin extraordinar la note, de i-am speriat pe ai mei. Astfel ca tot liceul am facut meditatii la mate.

La 16 ani eram dadaca de ocazie, ducand copilu’ la nisip in parc. Mergeam in vacanta in zona Buzaului, am avut niste vacante super acolo cu Corina, vara-mea. Tot pe atunci faceam bratari de noduri, acum am uitat cum se incepe.

La 17 ani am avut primul prieten serios. Dezamagiri, boceli, ale tineretii valuri. Tot atunci am fost o luna in vacanta in State. Nu mi-a placut, de atunci am simtit ca nu pot sa plec in alta parte, ca-mi iubesc tara. Tot atunci am fost si prima oara intr-un club din Regie, respectiv Dumars.

La 18 ani am facut o petrecere de pomina, am avut vreo 50 de invitati, de i-am speriat pe ai mei. Amestecand grupurile de prieteni a iesit „cu cantec”, poate voi povesti intr-un post. In afara de majorate, nu prea ieseam. Abia asteptam sa scap de liceu, sa intru la facultate si sa fiu libera. Daca pe la inceputul liceului imi doream sa fac Dreptul, pe parcurs m-am razgandit si am ales ASE-ul. Dupa ce-am intrat la facultate, am avut o vacanta nebuna la mare cu o prietena… de pomina. Am fost in China. M-am indragostit iremediabil, si acum il iubesc, dar greselile prostesti de atunci si multi alti factori ne-au despartit. Nu se stie niciodata…

19 ani. Eram la facultate, aveam o gasca de 4 fete cu care umblam peste tot, ne distram f bine. Ma machiam cand mergeam la facultate, super realizare. Si mai si fumam. Pe tema asta aveam acasa numai discutii. Nu-mi placea matematica aia. Dar n-am avut nicio restanta.

La 20 de ani am primit cel mai tare aranjament floral de pana atunci. Am avut un mare crush pentru un cineva. Singura restanta din facultate, statistica, am luat-o in toamna. Ma clubaream intens. M-am lasat de fumat.

La 21 de ani s-au schimbat grupele la facultate, incepusera specializarile. Am cunoscut-o pe Simo si m-am apropiat de alti colegi cu care nu aveam tangente prea mari. Am inceput sa fac promotii si sa-mi castig proprii banuti. Am luat preselectia la Big Brother, dar n-am ajuns printre cel selectati. Tot atunci am inceput sa cant cu Alb-Negru.

22 de ani m-au prins cu varsat de vant luat de la frati-miu. Am avut un bal superb la CCA, dar si o licenta greuta, n-am fost prea multumita de rezultate. L-am cunoscut pe cel care avea sa-mi fie aproape 3 ani.

La 23 de ani eram angajata, cu carte de munca si tot tacamul. Aveam o tanti care-mi manca nervii pe paine, de ajunsesem sa-i fac si poezie.

La 24 de ani am inceput sa calatoresc mai mult si sa merg la nunti. De asemenea am terminat si masterul. Cu 10.

La 25 de ani imi doream sa fiu fericita. M-am operat la nas, deviatie de sept. Aveam alt job, la o multinationala, am fost la training-uri, petreceri ale firmei, a fost o perioada frumoasa. Totusi, am ales sa plec si sa iau totul de la 0, in alta tara. Mare greseala, mi s-a confirmat inca o data faptul ca locul meu e aici, cel putin acum.

La 26 reusisem sa ma redresez si sa-mi gasesc alt job, eram extrem de multumita. M-am apucat de blog, am inceput sa ma implic in campanii umanitare… sa iau viata asa cum e si s-o abordez altfel, sa-mi gasesc resursele facand bine in jurul meu.

La 27 de ani am avut o aniversare excelenta, m-am simtit super, de parca viata mea abia incepea. Am tot calatorit, acum cat mai pot. Am cunoscut multi oameni, unii mi-au ramas foarte dragi, cu altii am ramas in relatii bune. Si mi-am mai omorat niste pitici de pe creier.

La 28 de ani, dupa ce mi-am pierdut job-ul, am renuntat la altul dupa o saptamana si sunt la inceput cu altul, am decis ca in timp sa fiu propriul meu sef, pentru a evita situatii neplacute ca cele prin care am trecut. De aceea am lansat proiectul „One Night Dress” si sper sa fie ceea ce-mi doresc, sa mearga si apoi sa mai pot cladi pe langa.

The show must go on! De aceea leapsa vreau s-o preia Morena (ma bucur ca ne-am revazut) si Catalin (merci pt toata rabdarea si toate pozele!).

iunie 1, 2010

La multi ani, copii!

Toti suntem niste copii la un moment dat, chiar daca anii trec si ne transformam in adulti. Cand suntem mici avem impresia ca viata de om mare este atat de interesanta si frumoasa, pentru ca ei fac ce vor, pe cand copiii nu. Mai tarziu ne dam seama ca lucrurile nu stau chiar asa, ca o data cu libertatile, vin si responsabilitatile. Si ne dorim sa fim din nou copii.

Astazi e ziua internationala a copiilor, dar cine a stabilit o varsta pana la care poti fi considerat copil? Asa ca eu am primit mesaje de LMA, copilul din mine s-a bucurat! 🙂 De aceea le urez tuturor celor care au copii prin preajma si jucandu-se cu ei isi retraiesc copilaria, sa se bucure, celorlalti sa nu dea uitarii copilul din ei si azi, mai presus de acadele, bombonele si cadouri, sa imparta zambete! Cadoul meu cel mai de pret este familia frumoasa pe care o am, sa fie toti sanatosi si nu-mi mai trebuie nimic! 🙂

Si tot azi le voi ura in mod special LA MULTI ANI copiilor Simona si Honey! 🙂 Sa fiti sanatoase, fericite si sa aveti parte de tot ce va doriti!

PS: Ce-as manca o vata pe bat!

aprilie 20, 2010

Vacantele la tara

Cum o am la mine pe mamaie zilele astea, am tot povestit despre ce nebunii faceam cand eram mica si ma ducea mama la tara. Impreuna cu verii mei, eram niste draci de copii, poate mai cuminti ca cei din ziua de azi, totusi. Poate de-asta sunt inca apropiata de ei. Si uite-asa, pe langa ce mi-am amintit despre mine, am aflat ca tataie ne-a iubit mult si „ne cauta in coarne”, plus alte ispravi de-ale varului.

Deocamdata hai sa-i barfim pe altii, ca partea cea mai „delicioasa” o voi lasa la sfarsit. Daca eu aveam o afinitate pentru pui, var-miu avea pentru gaini. Astfel ca, lasandu-l singur intr-o zi, cand ne-am intors, in mijlocul curtii trona o mare gramada de grau. A zis ca trebuie sa fie si el util, s-o ajute pe mamaie si a gasit in magazie lazile unde tinea mamaie graul pentru macinat. A golit jumatate de lada. Gainile n-au mai mancat vreo 2 zile 😆 . Iar alta data a certat-o rau pe mamaie pentru o gaina. Cazuse closca si o pusese pe oua, sub o lada, sa nu fie deranjata etc. Ce scandal si ce jale… „da drumu’ la gaina, cum s-o chinui asa, acolo inchisa?! tie ti-ar placea sa te inchid asa? da-i drumu’ ca daca nu, o eliberez eu”. Au trebuit sa-i dea drumul clostii, apoi au pus-o pe oua ascunsa, sa n-o mai boceasca var-miu.

Daca var-miu era pasnic, eu eram mai zuza. Sunt doar cu cateva luni mai mare, dar cica eram responsabila. Febletea mea erau puii de gaina. De la aia abia iesiti din ou, cu puf galben, pana la aia maricei de fugeau si nu puteai sa-i prinzi. Si cand ii prindeam, ii iubeam tare-tare. Atat de tare, ca uneori ii sufocam. Sau, nemultumita ca nu stateau cum vroiam eu, le suceam gatul. Doamne, ce copil sadic! Si iacata-ma-s o data cu puiul lesinat in brate. Mamaie ma amenintase ca mi-o fur daca-i mai omor vreun pui. Ce sa fac, ce sa fac?! Evrika! Iesind din curte, era o mare stiva de lemne, acolo l-am ascuns. Seara puiul n-a iesit la numaratoare… asta e, l-o fi luat vreun uliu. Dar dupa cateva zile, a gasit aripile langa lemne si s-a prins. Nu mi-am furat-o, dar de atunci nici ca am mai pus mana pe pui.

Ma amuza foarte tare cum vorbeau bunicii, iar cand se tachinau, era haz mare. Mamaie il apostrofa pe tataie cu „hodorogule”, iar tataie ii raspundea cu drag „hoasca batrana”. Cand mergeam pe acolo si eram bronzata, tataie imi spunea ca sunt oachesa, tiganca si ca nu mai sunt nepoata lui. Cu toate astea, ma platea sa sap via, si-mi dadea si must bun toamna. 🙂 Cand mergeam in vale la fan si mi se punea pata pe mamaie, urcam dealul, inspre casa si-i spuneam ca eu plec la Bucuresti, ca acolo n-au cofetarii sa-mi ia si mie prajituri (deh, de mica lesinata cu dulciurile). Dar ce friganele bune imi facea…

Am aflat ca nu sunt buna de muls vaca. 😆 Dar, pe cuvant ca mi-am dat silinta! Am vrut sa mulg vaca asistata de mamaie si, cand am strans-o de tzatza, a tras un picior canii pline cu lapte, de m-a spoit toata. Nici n-am realizat ce s-a intamplat decat dupa.

Asa ca, mai bine ajutam la fan. Nu-mi placea faza cu strans in capite, cu plimbat fanul in furca dintr-un loc in altul, dar imi placea sa greblez. Fanul mai trebuia adus si acasa din vale, unde aveau ei teren. Asa ca m-am facut ajutor de nadejde. Intre timp, gasisem in lucrurile bunicii, un ruj si o pudra. Le-am arestat imediat si le-am bagat in buzunar. Am plecat in vale, s-a adunat fanul, hai cu el spre casa. Mare ajutor ce mai eram si eu… imi placea sa ma intorc acasa, cocotata in caruta pe toata claia aia de fan, parca eram regina victorioasa intoarsa din lupta. Cam asa ma simteam, iar ceilalti erau supusii mei. Si, ca o regina ce eram, trebuia sa fiu aranjata, asa ca… 😆 si acum am in minte imaginea clara cu mine cocotata in caruta, pe fan, tinand intr-o mana pudra deschisa, ca avea oglinda si in cealalta mana aveam rujul si ma dadeam de zor. 😆 Pitzi timpurie!

Dar cea mai tare faza, de departe a fost cea cand am scapat in latrina cu tot piciorul. Dubluveceurile la tara de obicei sunt formate din patru pereti de scandura, un acoperis si-o podea c-o gaura. Si pe vremea aia, pentru economie, cand sandalutele ramaneau mici, li se taiau baretele si se mai purtau ca papuci. Eu asa ceva posedam in picioare in momentul respectiv. Aveam oroare de gaura aia in podea, dar unde sa ma duc?! Si, cum, de ce ti-e frica, de-aia nu scapi, mi-a alunecat piciorul si-am intrat in caca pana la sold. Arghhhhhh, cah, bleah! Ce-am mai racnit, de-au crezut astia ca am scapat cu totul acolo. Dar nu, am iesit pe picioarele mele, mozolita si plansa. Si nu mi-am pierdut papucelul! M-a spalat mamaie cu de toate… de mai multe ori… si tot miroseam. Var-miu si acum face misto de mine, spunandu-mi ca o saptamana nu s-a mai jucat cu mine ca puteam. 😆

Si nu cred ca de atunci am avut mai mult noroc, ba dimpotriva, deci legenda asta e o vrajeala. Oricum, nu voi uita vreodata patania! Si, cand imi voi mai aminti alte chestii, mai scriu. 🙂

martie 15, 2010

Tara mea, esti frumoasa…

… pacat ca esti locuita!!!

Nici nu stiu cum sa incep. N-are rost sa incep sa pomenesc despre bogatiile si frumusetile patriei, pentru ca fiecare din noi suntem constienti ca avem cu ce, vorba ceea, dar lipsesc alte elemente din puzzle. La noi se prabusesc cetati, se darama monumentele de arhitectura pentru a face loc colosilor de otel si sticla, se lasa in paragina colturi de natura, se neglijeaza mostenirea culturala, se adancesc gropile din asfalt etc. In schimb, se alearga non stop dupa bani, in luna februarie, pe timp de criza, s-au comandat 19 Ferrarri, toate fufele (a se vedea Iulia Tabacaru, o ilustra pitzi) sunt bombe sexy (macar daca ar fi aratat bine), romanii au bodyguarzi, o ardem monden, facem turism de mall si ne dam jmecheri. Asta e sprotul preferat al romanului, sa se dea jmecher!

„Jmecheria” se impamanteneste din frageda pruncie, odata cu laptele supt de la sanul mamei. Se insufla spiritul de invingator, luptator, deasupra tuturor. Conteaza sa te descurci, nu conteaza sa stii sa dai „buna ziua”. Conteaza sa primesti, niciodata ce dai in schimb. Conteaza ce zice lumea (sa moara dujmanii), nu ce simti. Si lista poate continua.

Pai normal ca strainii spun ca romancele arata ca niste curve, cand majoritatea sunt asa! Normal ca bulgarii au castig de cauza cand vin cu oferta de Paste de 60 de euro, in care te trateaza frumos, basca ai si drumuri ca-n palma si atitudine civilizata! Normal ca grecii iti prezinta niste pietre pe Acropole si traiesc doar din turism! Normal ca ungurii isi permit sa inchida circulatia din cateva orase din Ardeal, doar pentru ca e zi nationala (in Ungaria, nu aici) 😦 ! De ce toate astea? De ce altii pot si noi nu? Pentru ca suntem batuti in cap, de-aia! Pentru ca-i lasam pe niste dobitoci iresponsabili sa ne conduca, pentru ca in goana dupa bani, promovam non-valori, pentru ca nu ne intereseaza decat propria persoana si atat si, mai ales pentru ca oamenii s-au invatat sa fie lasi, sa nu strige de durere atunci cand sunt loviti, sa stea sa sufere-n tacere!

Innebunesc cand vad atitudinea asta, din ce in ce mai raspandita! Lamentare si resemnare sunt doua cuvinte care nu ma caracterizeaza si refuz sa se gaseasca in vocabularul meu!

De ce suntem atata de inraiti? De ce e mai usor sa faci rau decat bine? De ce romanii plecati peste hotare rup prietenii durabile? De ce oamenii care ajung la un anumit statut uita de unde au plecat? De ce unii cred ca au drepturi de stapani si ii trateaza pe ceilalti ca pe sclavi? De ce trebuie sa fie unii smecheri si altii fraieri? Oare legea compensatiei functioneaza la fel pentru toti? Eu sper ca da!

De ce spun toate astea? Pentru ca ma ingrijorez. Rau! Iubesc bebeii si abia astept sa am si eu! Daaaaaaaar, m-am mai uitat in jur si m-a cam luat panica. Ieri am fost la mall. Acolo, puzderie de copii, aia micii cu parintii, aia mai marisori, in carduri. Extrem de multi, extrem de galagiosi si necivilizati. M-a speriat atitudinea pustoaicelor, care nu aveau mai mult de 14-15 ani. Am fost cu o pitica super dulcica la bilute. Locul ala de joaca unde piticii sunt ca maimutele in cusca, se cocoata si se joaca, pe jos fiind mingi colorate de burete. La un moment dat tipete, urlete, chiraieli. Doi baietei se luasera la bataie. Unul n-avea mai mult de 4 ani si celalalt vreo 2 juma’. Au sarit mamicile sa-i desparta… „fa, ia-ti copilu’, nu vezi ca-l bate pe al meu?!”, „fa, lasa ca ma bag io dupa el, ca astia se bat rau”. M-a luat capul! Am vazut exact ce stil de mame erau, la fel si progeniturile in ce stil au fost crescuti. Pai normal, ca daca acasa ala mic face prostii si e incurajat, continua! Normal ca atunci cand parintele instiga „da-i tata/mama, da-i… hehe, ai vazut ce pusti jmecher am? asta o sa ajunga mare bastan!”, e clar ca asta va face si in spiritul asta va creste. Ce-mi venea sa le zic sa isi educe copiii intai si abia apoi sa-i aduca intre alti copii, dar mi-a fost ca imi luam injuraturi si, Doamne fereste, mai rau, vreo bucata in gura.

Asa ca m-a luat groaza. Pai cum frate, eu sa fac un copil, sa-l invat sa se poarte frumos, fara violenta etc. si cand il duc intr-un loc de joaca, sa mi-l cotonogeasca un zbanghiu de-asta?! Pai nu mor cu el de gat?! Hai, nu cu el, ca e mic si bleg, cu ma-sa! Ce e grav e ca din ce in ce mai multi de-astia fac copii. Si la un moment dat, ne vor coplesi. Si, la un alt moment dat, astia vor fi noile generatii, generatii care ne vor asigura noua pensia. Oare?

Brrrrrrrr! De-aia zic! Desteptarea cat inca mai e timp! Ca romanu-i descurcaret se stie, ca inca exista OAMENI, asta-i extrem de clar, ca inca putem, se simte, depinde numai de noi!

De exemplu, putem incepe cu propagarea semnalului de alarma tras de Nea Costache la el pe blog! N-am fost niciodata la Targu Jiu, dar mi-am pus in gand sa ajung cat de curand. N-ar fi pacat sa nu mai am ce vizita?

februarie 15, 2010

Copilarii si peripetii

Fac ce fac si tot ma aleg cu lepse. Numai ca asta e o leapsa speciala, ca subiect, e despre nebunii de-ale copilariei, despre nazdravanii terminate mai mult sau mai putin prost, mai dureros sau nu, cu urme sau fara. Si… cine are grija, oare, sa-mi paseze mie leapsa dupa leapsa? Aia cu Paru’, but of course!

Ca orice copil, aveam genunchii zdreliti mai tot timpul, ma loveam de toate prostiile, eram zgariata, cu semne… dar am reusit pana acum sa ma pastrez intacta, la modul ca nu mi-am rupt nimic. Dar de busit m-am busit serios, nu cred ca mai stiu sa spun intamplarile in ordine cronologica si nu garantez ca mi le voi aminti pe toate. In afara de cazaturile mele cu stil, ar mai fi cateva nebunii facute intr-un mare fel.

Astfel ca, atunci cand eram mai ca (si fraiera) ma credeam o maimutica veritabila, si faceam tot felul de scheme la batatorul de covoare (cine nu stie surubul, sa zica, si pentru o suma modica se rezolva)… si uite-ma pe mine pe un maner de-ala de covorase mici, vrand sa ma dau pe bara in fata (cu un an inainte mi-a iesit spectaculos), ma postez, ma imping in picioare si zbang!!! cu fruntea de ciment. Intre timp crescusem, ma inaltasem… nu si bara!

M-am laudat ca nu mi-am rupt nimic, e adevarat, dar n-am mentionat cate entorse am avut. Oho… fara numar, fara numar! La picioare le obtineam repede, cand mergeam cu diriga pe munti, ne apuca zbenguiala la coborare si era suficient sa calci un pic cas si papa! Entorsele la maini sunt cam greu de obtinut, dar eu am reusit. Eram in generala, la ora de sport, intr-o iarna si faceam in sala. Profa ne-a pus sa facem intrecere pe lungimea salii, viteza. Pe atunci eram sprintena caprioara si ma simteam in forta sa ma intrec. Am scos un timp record, problema a fost ca se termina sala si eu nu mai franam. Drept urmare, m-am facut afis pe perete, asa m-am oprit. Asta a insemnat ca mi-am izbit genunchii de perete, plus ambele maini luxate deodata. Cred ca numai Sangerica m-a depasit ca performanta!

Am patit si eu belele cu vacile, dar nu chiar ca Nichi, poate ceva mai rau. Ideea e ca nu-mi mai amintesc exact cat de mult m-a durut, cat de speriata am fost, dar tin minte evenimentul in sine. Eram la tara in vacanta si eram micuta rau, vreo 3-4 ani. Si mamaie m-a luat intr-o zi sa mergem in vale sa luam juncul de la pascut sa-l aducem acasa. Prin zona Argesului asa i se spune vitelului „adolescent”, junc. Eu, stiindu-l de mic, spuneam ca e al meu, asa ca am insistat sa-l tin eu de lant si sa merg in urma lui, ca o stapana ce ma credeam. Mamaie m-a lasat si mergea si ea langa mine. Si nu stiu ce i s-a parut animalului, ce nu i-a convenit, ca deodata a inceput sa alerge. Io, copil pricajit, am zburat instant si-am aterizat in praful ulitei. Ma tineam bine de lant, asa ca animalu’ m-a si tarat cativa metri. Va dati seama ca bunica-mea era sa moara de inima cand m-a vazut. M-am ales cu julituri si cu rochita mea frumoasa distrusa.

Prietenele mele cele mai „dureroase” sunt orataniile zburatoare. Tataie a avut stupi, stiam de ce sa ma feresc si de ce nu, stiam cate ceva despre albine, imi placeau la nebunie fagurii aia plini de miere, apoi sa mestec ceara aia pana se ducea orice urma de miere spunand ca mestec guma… numai ca n-am fost cuminte si albinele m-au executat. Aveam boala cu puii de gaina (numai saraca mamaie stie cati pui am gatuit din prea multa dragoste) si ii alergam prin curte sa prind unul si sa-l dragalesc. Si am trecut prin dreptul unuia dintre stupi. Si s-au luat cateva albine dupa mine. Si m-au compostat… m-a tratat mamaie cu sare si miere, sa nu se umfle…

Imi place la nebunie vara sa umblu in picioarele goale. Tot timpul la tara ma descaltam si umblam asa fara nicio problema, mai ales ca-mi placea sa calc pe iarba plina de roua dimineata. Si cum mergeam eu floricica spre cuibar, ca ma trimisese mamaie sa iau ouale, am simtit deodata o intepatura puternica in talpa. Initial am crezut ca am calcat intr-un ciob, ceva… dar nu, calcasem pe o biata albina care poleniza o floare. Auci… si nici n-am dat repede cu sare si miere, drept urmare 2 saptamani am avut piciorul umflat.

Si, cum copilul cuminte nu s-a potolit, ma holbam curioasa sa cuiburile de viespi. Si mai curioasa, spre seara, m-am dus cu un bat si le-am zgandarit. Am calcat-o pe bataturi pe una, ca s-a luat dupa mine. Am fugit, dar m-a prins si m-a executat, m-a ciupit de spate.

De atunci, evit albinele, viespile si toate orataniile zburatoare, stau cuminte stana de piatra sa nu le starnesc.

Si alte amintiri dureroase nu stiu daca mai am, daca-mi mai aduc aminte, dau later edit. Bun si blogul asta la ceva, imi rascoleste in cutiuta cu amintiri si-mi da inspiratie, nais! Leapsa s-o preia cine doreste, e gratis! 🙂

PS: Va rog mult, cine se poate alatura campaniei Liei, e nevoie de ajutor! Multumesc!

PPS: La multi ani varutza Corinutza, luv iu! 🙂

Toantele nu merg in rai

"Simt enorm si vad monstruos" – I.L. Caragiale

copilarie