Soutache

Soutache este un fir textil subtire, aplatizat, cu sant pe mijloc, adesea facut dintr-un amestec de fibre textile, printre care lana, bumbac, matase si alte fire sintetice. Este folosit la uniforme militare, la draperii, si la alte huse textile pentru casa pentru a fi puse pe margine si sa confere un aspect si un finisaj placut. Snurul soutache (se citeste sutaş sau suitaş, nu sutache, cum le place oamenilor sa ma tachineze) se gaseste intr-o varietate de nuante si culori la mercerie si oamenii inventivi au inceput sa creeze altceva cu ajutorul lui.

Si anume, bijuterii. Daca dai un search pe Google, o lume colorata si plina de forme ti se asterne in fata ochilor. Eu inca ma minunez. Si, pentru ca demult imi doream sa fac biju-uri si sa particip la un curs de confectionat bijuterii, am ales metoda asta, stilul soutache, care nu este foarte popular inca la noi. Si, cu cateva ore de curs la activ, mi-am achizitionat snururi si cu ajutorul pozelor de pe net, am inceput sa creez si eu.

Pe langa snururi trebuie in primul rand multa rabdare, ac si ata, sa-ti placa sa cosi si… margele felurite. 🙂 Exista diverse tehnici si modalitati de a crea bijuterii soutache: cea clasica, din care va voi arata poze, spirala, unde nu cosi, doar lipesti, suprapusa, care e foarte spectaculoasa si tehnica dantelata. Mai am mult de invatat la capitolul asta, de invatat tehnici, de imblanzit snururi, de furat meserie, de prins trucuri pana sa ajung la o performanta frumoasa.

Am cateva seturi la activ, imi place la nebunie sa cos, stiu ca suna babesc, dar nu-mi pasa, rezultatele finale au fost pana acum foarte apreciate. Si sper sa fie in continuare. Pentru ca eu nu ma voi opri si-mi voi face timp pentru hobby-ul asta indiferent de cat de ocupata voi fi. Sper sa-mi imbunatatesc tehnica si sa se vada o evolutie frumoasa in timp.

Imi place foarte mult ca poti face un model anume pe masura ce cosi sau te poti gandi la un model, si cand cosi, sa-ti vina idei pe parcurs. Astfel ca ce a fost gandit initial, sa arate cu totul altfel in forma finala. De asemenea, e greu sa copiezi modelele de la cineva. Liniile generale da, dar restul se bazeaza pe imaginatie, rabdare si indemanare. Ar fi pacat sa te chinui sa-ti iasa un model exact cum ai vazut pe net daca snururile se incapataneaza, sau daca la un anumit punct nu-ti dai seama cum sunt imbinate si sa insisti si la final sa-ti iasa ceva prost. Tocmai de aceea, sfatul meu este ca inceputul sa fie cu modele simplute ca mai apoi, cand se capata experienta, sa se experimenteze si complicaciuni.

Sunt inca la inceput, dar imi place ce iese din mainile mele. Intotdeauna e loc de mai bine, asa ca imi plac criticile constructive. Le primesc de la o maestra ale carei lucrari le tot admir si de la care am primit si permisiunea de a folosi cateva poze, pentru a arata tehnicile de soutache. Nu am invatat de la ea, ci de la altcineva. Si, poate sunt rea si subiectiva, dar imi place mai mult ce fac eu decat ce face cea care m-a invatat. 😀 A nu se zvarli cu rosii, va rog! Dar, daca va place ce vedeti si va doriti asa ceva, don’t hesitate to contact me! 😉

Si, ca sa nu mai lungim vorba, sa lasam imaginile sa vorbeasca de la sine:

Leapsa licean(l)a

Ce-i drept, n-am mai avut demult parte de lepse si, cum probabil se gandesc la mine niste oameni draguti, mai precis fiica mea Marmota… mi-a dat de lucru, sa execut o leapsa. Si nu asa oricum, ci cu regulament. Na-ti-o franta ca ti-am dres-o! Dar… cum e vai de parintii care n-asculta de copii, scriem si leapsa si regulamentul:

  • scrie minim 3 lucruri pe care tu le-ai fi început din clasa a 9-a specificand si cum anume te-ar fi ajutat
  •  transmite leapsa mai departe la minim 3 prieteni, maxim 5
  • scrie astfel încat să generezi comentarii, vrem să pornim o discutie constructiva
  • nu trebuie să scrii prea mult, insa nu trata leapsa superficial (un 400-500 de cuvinte e foarte bine) 😛
  • preia si regulamentul in articol ca sa stie lumea ce trebuie sa faca
  • raspandeste mesajul prin social media, insa fara a spama, vrem doar sa stie lumea de ea.

Liceul… bitter sweet memories… ca sa caracterizez in 3 cuvinte! 🙂 Liceu bun, am dat examen la matematica si romana, pe vremea aia se invatau comentariile ca poeziile si tare imi doream sa le pot pune pe muzica. Tin minte j’de melodii din vremurile alea, le cant pe de rost, da’ comentarii… pfuai! Niet! Nada de nada! Am intrat la mate-fizica, unde si optasem.

Si acum sa incepem cu partile amuzante sau care nu sunt foarte legate de scoala. Am fost mai apropiata de colegii mai mici cu un an decat de colegii de varsta mea, asa ca un lucru pe care mi l-as fi dorit, era sa fiu in generatie cu ei. Am fost singura generatie in multi ani care nu a avut balul bobocilor, datorita unei directoare ciufute. La naiba, si ma inscrisesem si la miss! 😆 Ne-am scos parleala anii urmatori, n-am ratat niciun bal tot liceul, chiar si dupa, un an.

Mi-as mai fi dorit sa stiu in liceu lucrurile pe care le stiu acum despre mine, si mi le-a spus dupa 10 ani fostul prieten de atunci, vai, de cate angoase si probleme si chinuieli m-ar fi scapat… dar ale tineretii valuri trebuie sa se manifeste, complexele si temerile la fel, altfel nu ne-am cali si n-am fi oamenii care suntem azi. Oricum, chiar si dupa atatia ani, am avut un maaaaaare zambet pe fata si self esteem-ul s-a inviorat fantastic! 🙂

Acum revenind la lucruri mai serioase, fiind la mate-fizica, implicit 4 ani am dat teza la fizica si chimie. Nu mai stiu nimic! Dupa atatia ani abia stiu ca g=9,8 m/s la patrat, stiu elementele chimice si formulele catorva substante si mai stiu cum se deseneaza benzenul. Mi se pare trist… ma rog, nu ca mi-ar folosi acum…! 😀 Mi-as mai fi dorit sa am acelasi profesor de mate tot liceul, nu sa incep cu un varzalau, sa cad in prapastie si sa ma ridice meditatiile, ca apoi sa iubesc analiza matematica fix pentru ca proful a fost unul de exceptie. Si tare mi-as mai fi dorit sa nu fie nevoie sa fac fituici la absolut fiecare teza la romana, pentru ca nu puteam retine expresii pompoase si trebuia sa zic cu-cuvintele mele ce mama zmeilor a vrut sa zica autorul… asa aveam niste blocaje si niste probleme cu scrisul la romana, nu stiu cum de acum sunt in stare sa scriu pe blog si cateodata chiar am scris articole demne de revista (asa mi s-a spus, nu ma laud singura).

Mare lucru nu pot spune ca as fi schimbat in liceu, pentru ca a fost o perioada nebuna si de ratacire pentru mine. Daca de mica am zis cantareata/dansatoare/actrita, in liceu ma apucasera nebuniile cu avocatura… mai tarziu la facultate dupa doua semestre de drept m-am felicitat ca n-am luat-o pe calea aia! Si undeva acolo, in sufletelul meu, eu stiu ca de mica aveam dreptate si am stiut tot timpul ce vreau si ce ma face fericita… Uof, sa ma ascult mai des, ca instinctul meu de fata mare nu ma-nseala! 😉 Si fix ca don’soara care mi-a predat leapsa, am amintiri frumoase din generala si facultate, dar despre ele, intr-un alt post.

Acum predau legatura la cealalta fiica, Crocoditza, la Sburlea, care sigur are povesti misto legate de liceu, am eu un feeling asa si la Petro, care spune lucrurilor pe nume tare frumos si mereu imi face placere s-o citesc. 🙂

2011

2011 pentru mine a fost un an altfel. Cu multe plusuri pe de-o parte, cu multe minusuri pe alta parte. Cert este ca nu regret nimic din ce-a fost anul asta, nici bun, nici rau, asta-i tot ce conteaza! Nu a fost nici pe departe cel mai bun an al meu, dar tragand linie, ma declar multumita, balanta e destul de echilibrata.

Am fost la schi in Austria dar si la noi, am schimbat doua joburi, am fost domnisoara de onoare la doua din cele 5 nunti la care-am participat, n-am ajuns la mare anul asta, am intalnit o gramada de oameni misto, m-am vazut sporadic cu „gunoierii”, am facut salsa si belly dance, am iesit mai mult prin cluburi, am ajuns pe stadion la meci, am fost la Bon Jovi si Scorpions, m-am indragostit, am invatat sa am mai multa rabdare, am scris mai putin pe blog pentru ca am decis ca viata mea nu e ziarul Cancan, am avut reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului, am fost la circ, am revazut Sibiul si Brasovul, doua orase care-mi plac foarte mult, am vazut multe filme si multe seriale, am fost la karaoke mai des si am reinceput sa cant si sa-mi doresc din nou ceva mai mult decat nivelul de karaoke, m-am indepartat de unii oameni si m-am apropiat de altii, nu inceteaza sa ma uimeasca povestile de viata, care bat la fund filmele, am dovedit vorbele cu fapte in multe cazuri, am facut training-uri, am invatat multe lucruri noi, am facut-o pe Bubu pachet de-a stat o luna juma’ in service, am fost la multe petreceri tematice, am inteles multe lucruri, am avut niste revelatii… si mai sunt multe chestii, dar nu-mi vin in minte pentru ca imbatranesc si, daca nu le scriu, le uit! 😀

Dar maine gata, imi fac wishlist pentru 2012, cu chestii concrete, insiruite frumos unele sub altele si o sa ma tin de lista si eventual o s-o si depasesc! Pentru ca sunt convinsa ca toate se intampla cu un scop, ca toate se vor aseza si se vor intampla cand va fi momentul lor, eu n-am de gand sa ma schimb, voi fi aceeasi Ada si stiu foarte bine ce vreau… si voi obtine! 🙂 Si stiu foarte bine cine sunt, ce pot sa realizez, cum ma pot dezvolta si ce am de oferit, pentru ca pun suflet in tot ceea ce fac si stiu ca rasplata va fi pe masura, nu concep altfel! Am toata increderea in mine, sunt optimista si stiu ca anul care va veni va fi unul senzational! Ceea ce va doresc si voua! 😉

Gandurile Adei

Daca cineva le-ar descifra sau ar pricepe cum sunt ele incalcite, ori ar castiga un mare premiu (o guma Turbo, cu „supriza”), ori ar ajunge la sectia agitati! Pentru ca vin cascada, se impletesc unele cu altele, deriva unele din altele si, ajutate de scenarita, iese un intreg tablou epic. Si, in invalmaseala lor, cate unul iese triumfator si ma macina, ma toaca, pana la epuizare! Si un altul ii ia locul… perpetuum mobile!

Cateodata le ignor si ma concentrez pe banalitati, cateodata le las sa-si urmeze cursul, sa nasca demoni si sa se stinga de la sine, alteori le ascund sub vorbe mestesugite sau vorbe-n vant pline de inteles pentru cine are urechi sa le auda. Si totusi, ele sunt atat de diverse, de complexe, de complementare si totodata contradictorii, incat sunt tare greu de patruns!

Sunt mereu prezente, imi ruleaza filme-n cap, nenumarate posibilitati, amintiri dragi, dureroase, emotionante… de la un simplu cuvant sau gest, e suficient… pentru a starni in mine furtuni. Sunt ale mele, comoara mea cea mai de pret, alaturi de tot ce mai port in suflet… nu as renunta niciodata la ele, nu as renunta la a fi eu si, chiar daca le-am cenzurat si nu le-am mai lasat sa se joace pe aici, a fost decizia cea mai inteleapta la momentul respectiv. Tind sa cred ca am evoluat, ca m-am maturizat si nu mai e cazul sa-mi scuip aici toate frustrarile adunate, desi, recunosc, blogul asta mi-a fost tare de folos cand am avut nevoie de asa ceva. Mi-e foarte drag, recitesc din cand in cand cu placere, mi-am facut prieteni, am cunoscut Oameni si in continuare, chiar daca rar, ii citesc pe cei care-mi plac!

Mai tot timpul am postat din suflet, mi-am expus viata online, cu bune si rele, pentru ca unii sa invete din greseli… si totusi, uneori expunerea dauneaza si poate altii nu se invata minte pana cand nu se dau singuri cu capul. De fapt, cine vorbea… capoasa sefa! 😀 Batman-Batman si cu Murphy sunt prietenii mei!

Asa ca, dupa cum am fost intrebata ce mai fac gandurile mele si cand mai scriu si eu… gandurile sunt bine, multumesc, complicate, intortocheate, paranoice, extrem de subiective, contradictorii si sucite (deh, femeie!)… dar sunt bine! S-au intamplat lucruri destule… noi, frumoase, interesante, am cunoscut multi oameni, am trait clipe de neuitat, clipe de cosmar, am realizat lucruri si mi-am mai facut asa un wishlist in minte… dar toate astea… acum prefer sa le tin pentru sufletelul meu. Si sa scriu cand simt… calitate, nu cantitate. 🙂

Just”In Time”

O lume fara bani. Unde timpul e cel mai important si mai de pret lucru pe care-l poate avea un om. Iar pentru timp sa fii in stare sa faci orice, sa pariezi, sa muncesti, sa-l furi… lista optiunilor ramanand deschisa, aplicandu-se si aici legea junglei. O lume in care oamenii se dezvolta pana la 25 de ani, apoi nu mai imbatranesc. Li se declanseaza un ceas, care-i mai tine in viata inca un an. Pentru a castiga timp, deci drept la viata, trebuie sa te zbati. Evident bogatii pot trai vesnic.

Poate o lume asa e inspaimantatoare, pentru ca omul, cel mai parsiv animal, manat de instinctul de supravietuire e capabil de multe… si nu lucruri bune. Si totusi, si in filmul asta, se aplica principiul lui Robin Hood, fura de la bogati si da-le saracilor. Si, chiar intr-o lume asa, exista o poveste de dragoste cu final fericit (ca astea ne plac).

Desi inspaimantatoare ideea, sa traiesti bine merci pana la 25 de ani si apoi sa-ti fie numarate secundele… mie mi s-a parut foarte interesanta, mi-ar placea sa pot implini 25 de ani la nesfarsit si sa arat la fel si la 100! 😆 Pe langa asta, m-ar ferici foarte mult disparitia banilor, iar timpul sa se acorde pe merit, in functie de ce faci… chiar daca o cafea costa 4 minute. In lumea noastra, chiar daca apuci sa-ti platesti toate datoriile, tot traiesti, ca ai timp (e adevarat ca nu stii cat)… dar cei care traiesc contra cronometru, cred eu ca stiu sa aprecieze mai bine tot ce au.

Intr-o astfel de lume e zvarlit Justin, care joaca rolul baiatului sarac, dar altruist si bun la suflet, cu spirit de justitiar. Si se indragosteste de fata bogata din cu totul alta zona temporala. Si de aici incep lucrurile sa se precipite… Justin e buuuuuuuuun rau 😀 , ea e frumusica foc si alearga excelent pe tocuri de 10… si nu mai dau detalii, sa nu ma injure cei ce n-au vazut filmul. Mi-a placut tare mult ideea, mi-a dat de gandit si-l recomand (iar eu nu sunt o cinefila, dar si cand imi place ceva… imi place!). Enjoy!

Reuniunea de 10 ani

In weekend-ul care tocmai a trecut am avut reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului. Daca stau bine sa ma gandesc s-au intamplat o gramada in ultimii 10 ani… si totusi… parca a fost ieri. Iar intalnirea cu colegii mei mi-a intarit si mai mult senzatia asta. Si mi-a placut foarte.

Poate de-a lungul anilor mi-am inchipuit cum va fi dupa 10 ani, tin minte ca la bal intr-a 12-a chiar ma intrebam daca vom face reuniune si cine va veni, cum vom arata, daca ne vom mai recunoaste… wow, ce varste „serioase” vom avea etc. Si iata ca ziua aia a venit, cam tarziu fata de alte generatii sau alte licee, dar important e ca evenimentul chiar a avut loc. Si uite ca i-am recunoscut pe toti cei care au venit, sunt multi neschimbati, uite ca avem si varste serioase, dar stim sa fim la fel de tineri si zapaciti ca-n liceu si una peste alta am avut o intalnire de care-mi voi aminti cu placere.

Mereu i-am admirat pe ai mei cum se tot intalnesc cu colegii lor si, chiar daca n-am fost apropiata de colegii mei de generatie, ci mai mult de cei cu un an mai mici, mi-am dorit mult o reuniune. Si nu orice fel de reuniune, ci una cu toata generatia, un fel de reeditare a balului, dar nu atat de somptuoasa. Ajutor de nadejde… maretul Facebook! Si uite asa s-au pus cap la cap data, ora, locatie, detalii, confirmari, infirmari, discutii, telefoane… si am ajuns pe data de 24 septembrie, la ora 17:50, cu 10 minute inainte de ora fixata sa fim vreo 5 oameni in sala de festivitati a liceului. Panicaaaaaaaaaaaaaa… tino-nino-tino-nino in capul meu! Aveam vreo 40+ confirmati (rusinicaaaaaaaaa… dintr-o generatie de 150) si 4 profesori, culmea, niciunul diriginte! Si-am zis, eh, ghinion, aia e … cine vine, bine, cine, nu, nu, nu poti multumi pe toata lumea, nu poti strange just like that atatia oameni si tot asa.

Si cineva acolo sus inca ma iubeste, drept urmare, usor-usor au inceput sa vina. Au fost cativa confirmati care n-au venit si altii care nu spusesera nimic si-au venit. M-am bucurat ca unii au venit neconfirmati, chiar daca vor face si cu clasa lor si am fost cam dezamagita din cauza celor care au confirmat si n-au mai venit, dar nici nu au anuntat. Dar la chestii de-astea mereu apar suprize. La fel cum a fost cu dirigintii si cataloagele… initial confirmasera cativa, trebuiau sa ia cataloagele si sa ne strige, dar a cazut. Drept urmare, ne-au vorbit putinii profesori prezenti apoi fiecare am spus cate ceva despre noi, pe reteta casatoriti sau nu, copii sau nu, ce am absolvit si pe unde lucram… adunati pe scaune in cerc, ca la AA. 😆 Am vrut ca speech-ul meu sa fie mai lung, dar am avut emotii, am incercat sa fiu amuzanta si le-am spus ca probabil e clar ca n-am prea multe obligatii daca sunt aia care a tras de ei sa ne reunim.

Apoi ne-am mutat la restaurant, unde ne-am indestulat cu bucate alese (zici ca spun o poveste), am baut si ne-am veselit pana tarziu in noapte. Stiu ca nu-i frumos ce-am facut, dar „better safe than sorry” asa ca, fiecare cum a ajuns, m-am dus cu mana intinsa. Ca sa pot sa stau si eu linistita ca ies banii si nu dau de la mine in plus si nici nu raman pe acolo sa spal vase. 😀 Cu toate ca n-am fost nici o clasa si nici o generatie unita, per total a fost o seara frumoasa, am facut maraton de poze, am depanat amintiri, am ras, am ciocnit paharele si ne-am bucurat de revedere. Culmea, nu au fost carcotasi, nu m-a injurat nimeni, ba dimpotriva, s-a apreciat efortul, pe langa FB, ajutoare de nadejde au fost si profesoara de sport si colega de banca… deci cu atat mai mult m-am bucurat.

Imi pare rau pentru cei care n-au venit, foarte rau pentru cei care intr-adevar isi doreau sa ajunga si nu au avut cum din motive bine intemeiate… de ceilalti care stiau si n-au aratat niciun interes, chiar nu-mi pare rau, nu meritau sa fie prezenti! dupa afirmatia asta poate o sa primesc vorbe „dulci”, dar chiar nu-mi pasa! Ma bucur pt revederea cu ceilalti si sper sa facem chestia asta mai des, vin cu placere, dar sa mai organizeze si altii! 😀 Ca eu vin cu drag daca sunt chemata! Poze… deocamdata aici, aici si aici.

Deja am fost solicitata la anul sa particip la reuniunea generatiei 2002, cei de care am fost mai apropiata si ghici… abia astept!

Evolutia vampirilor

Nu stiu cand am devenit fana vampiri. Probabil cu timpul, cu fiecare carte citita despre subiectul asta, cu fiecare film sau episod din serialele vazute. Nu ma pot lauda ca am vazut tot in materie de asa ceva, sunt mai noua in fan club, drept urmare, nu stiu filmele vechi, cartile si mai vechi etc. Totusi, vampirii lui Anne Rice si ai lui Stephen King sunt diferiti de cei ai lui Stephenie Meyer sau Charlaine Harris. In mare parte aceleasi fiinte, cu trasaturi de baza similare, dar atat de diferiti!

Fiinte ale intunericului, diabolice, rele, distrugatoare, cu existenta indoielnica in lumea reala, dar cu o adevarata isterie creata de-a lungul secolelor in jurul lor, vampirii sunt pe cat de temuti, pe atat de fascinanti. Intr-un secol sa devii din mit, superstitie si cutuma… o mare masinarie de facut bani… e ceva! 😀 Permanent insetati de sange, urmarindu-si prada fara scrupule, secand de sange in stanga si-n dreapta fara discriminare… s-au cizelat… probabil satui sa fie vanati si omorati. Desi, cine se punea cu un vampir, avea ceva oute…! Vampirii la inceputuri erau urati, vanatori feroce, zdrentuiti, ca doar dormeau sub pamant sau in cosciuge, cu dinti ascutiti, gheare si un look infricosator per total. Cei de azi sunt altfel… sunt misteriosi, plini de farmec, isi folosesc din plin puterea de persuasiune, dar si vraja uitarii… stialti, educati, ce sa mai… fascinanti! Poate tocmai de aceea au tot pus atatia oameni pe urmele lor… fascinatia masochista i-a impins pe acestia din urma sa se vare singuri in pericole riscand mereu sa fie ucisi si secati de sange sau transformati.

In mare parte caracteristicile generale ale vampirilor s-au pastrat, in unele carti/filme punandu-se accent pe diferite aspecte, astfel ca… mi-am creat o imagine de ansamblu. Care e pozitiva, oricum. Si daca ar exista cu adevarat si ar fi cum ar fi in filme, mi-ar placea sa fiu o vampirita „secsi”. 😆 Vampirii se bucura de multe avantaje, dar totdata si dezavantaje.

Avantaje:

  • sunt rapizi in miscari, ceea ce le da clar un vanataj fata de orice inamic uman… pot sa si zboare
  • au putere de persuasiune, daca te uiti in ochii lor, esti vrajit, faci ce ti se spune si apoi nici ca-ti mai aduci aminte
  • au simturile foarte ascutite, ca orice pradator, simt de departe mirosul de sange, au un vaz excelent pe intuneric, sunt fiinte nocturne, normal, dar au si un auz fin, supranatural
  • nu mai au sentimente, le-au dat shut down… deci niciodata nu poti avea incredere intr-un vampir (de parca asta ar fi foarte diferit in comparatie cu oameni…)
  • orice rana se vindeca aproape instant, cu conditia sa nu fie facuta de obiecte si materiale la care sunt ei sensibili
  • nu imbatranesc, arata la fel de frumosi si de proaspeti ca in momentul in care s-au transformat… mai nasol daca au fost transformati la batranete sau daca sunt nemultumiti de aspectul lor… nu fuctioneaza nicio operatie estetica, nicio dieta, nimic 😛
  • avand atata timp la dispozitie, sunt cititi, plimbati, cultivati… din plictiseala, le plac la nebunie jocurile de cuvinte
  • din pradatori au devenit… vegetarieni… nu toti, si cu ajutorul unor trucuri, unii pot umbla liberi in lumina soarelui
  • buni amanti, probabil de-aia oamenii se lasa muscati si supti 😛
Dezavantaje:
  • sensibili la lumina soarelui, la argint, tarusi de lemn, crucifixe, usturoi, verbina si multe alte substante si plante neexploatate inca in filme si carti
  • setea permanenta de sange pe care n-o pot struni decat dupa multi ani, la fel si hipnoza sau agilitatea
  • sentimentele lor, ca si simturile, le sunt mult amplificate si, daca nu-si reneaga natura umana… se tortureaza singuri, ceea ce e un blestem pentru ei
  • vanati si judecati tot timpul, temuti si iubiti in acelasi timp
  • ca sa intre in casa unui muritor au nevoie de invitatie, altfel sub nicio forma nu-i pot trece pragul; odata invitatia obtinuta, de cele mai multe ori prin hipnoza, se pot intoarce de cate ori doresc… uneori invitatia poate fi si revocata
In mare parte, cam astea sunt caracteristicile si „viata de vampir”. Dar ce te faci cand oamenii devin suspiciosi ca nu imbatranesti, cand vrei sa traiesti in mijlocul lor cu drepturi depline, cand vrei sa-ti gasesti victime, sau distractie sau de ce nu, o iubire complicata intre un vampir si-un muritor?! Ei bine, aici incep toate problemele, intrigile… filmele si cartile… toata industria in plina dezvoltare despre vampiri.
De aceea, vampirii nu mai sunt doar urati, babau si bad guys… sunt prezentati cu detalii, cu infloriturile imaginatiei autorilor, cu bune si rele, cu povesti uimitoare si care te tin cu sufletul la gura. In Twighlight vampirii n-au nicio problema sa circule in lumina zilei, dar cauta zone cu vreme mohorata, pentru ca direct in lumina soarelui, stralucesc. Si ei nu dorm deloc si se autodenumesc vegetarieni, pentru ca se hranesc cu sangele animalelor din padure si-si suprima pofta si dorinta de sange uman. In True Blood vampirii au drepturi la fel ca oamenii, sunt complet inofensivi (spre morti) in timpul zilei, cand dorm si se ascund de soare, lipsa de somn le provoaca sangerari nazale, si beau un sange sintetic, similar cu cel uman, sunt foarte bine organizati si au propriile legi. In Vampire Diaries… unii dintre ei au gasit modalitatea de a umbla in lumina soarelui, purtand o bijuterie vrajita de o vrajitoare iscusita (hai ca iar am facut o rima) si dorm la fel ca oamenii. In toate aceste povesti… sunt atrasi ca magnetii de oameni, oamenii de ei si, chiar daca se lasa cu muscaturi, sange varsat si victime, se lasa si cu siroape, povesti de dragoste si drama specifica serialelor americane. Pentru ca pe langa vampiri, au aparut si varcolaci, teriantropi (shape shifters), zane, vrajitoare si alte fiinte supranaturale, care mai pun un pic de sare si piper acestor povesti fantastice.
Transformarea in vampiri, e relativ simpla… uneori trebuie sa fii muscat de 3 ori ca sa te transformi, alteori e suficienta o muscatura si atat. Dupa cum am zis, vampirii au evoluat si, odata cu ei si valoarea sangelui lor. Sangele de vampir este si leac si drog. Iar ca sa devii vampir, in ultimele, productii, trebuie sa ai deja sange de vampir in corp atunci cand mori sau… sa fii muscat, golit de sange si apoi sa ti se dea sange de vampir… urmand ca proaspatul vampir sa-i fie loial toata viata creatorului sau. Dar poate ce spun eu aici par basme, porcarele si tot asa dar, decat SF-uri cu extraterestrii, mai bine povesti fantastice cu fiinte supranaturale… de gustibus… Imi plac si-mi vor placea in continuare povestile cu si despre vampiri, miturile, folclorul si tot legat de acest subiect. Si cum, ca femeie sa nu-ti placa vampirii cand sunt unii ca Edward, Stefan , Damon, Bill sau Eric??? 😀 Si nici Pam nu-i mai prejos… iar povestile, uneori i-au prins chiar si pe cei mai sceptici. 🙂
Iar cand vampirii vor ajunge in spatiu si se vor intalni cu extraterestrii… ma las de sportul asta! 😆

Unde eram acum 10 ani IV

Daca acum un an va povesteam aventurile mele in State, fara sa-mi dau seama a mai trecut un an si s-au facut 10 in total de cand am mers intr-o tara superba, foarte indepartata si in care sper sa mai am ocazia sa ajung. Si, cum am fost somata sa scriu despre asta, povestesc cu drag despre … China.

Era in anul de gratie 2001, cand eram a 12-a, cu vreo 2 luni inainte de BAC… cand ai mei s-au hotarat ca ar trebui sa vad si eu tari indepartate, acum cat mai am ocazia si, ce ocazie e mai buna sa plec, decat de Paste?! Ce scandal a fost, ce urat am facut, cum sa plec eu de Paste sa-mi las balta prietenii?! Doamne, ce copil prost! Asa ca obligata am plecat imbufnata spre aeroport. Cum tata avea de facut o gramada de hartoage, m-a plantat pe un scaun si acolo am stat vreo 2 ore… urmaream oamenii care-mi treceau prin fata. La un moment dat vad o doamna cu doi copii, adolescenti ca si mine, un baiat si-o fata… au trecut prin fata mea, iar el a ramas o fractiune de secunda cu privirea atintita spre mine… eu tot urat ma uitam… ca mai apoi sa facem cunostinta la check-in. Cu ei si cu altii am format o gasca vesela cu care am petrecut una din cele mai frumoase zile din viata mea. Si acum, dupa atatia ani, sunt convinsa de asta! 🙂

Am zburat vreo 8 ore, dar am fost rasfatati, am stat la business class si am baut sampanie (era Pastele, am avut voie), nu stiu cand a trecut timpul, stiu doar ca am vazut unul din cele mai frumoase rasarituri, pentru ca intr-o parte se vedea lumina si in cealalta parte a avionului era intuneric bezna. Iar China vazuta de sus e uimitoare!

Ce-a urmat, a fost de vis. Am stat la un hotel frumos in centrul Beijingului si ne-am pus pe vizitat. O zi obisnuita incepea pe la 7 dimineata, cand, inainte de micul dejun, copios dealtfel, petreceam cam jumatate de ora sau mai putin la piscina inotand cateva bazine. Apoi umblam zi lumina si seara mergeam la restaurant, unde la fel, mancam toate nebuniile. Ne primeau cu muzica romaneasca, aveau o caseta cu Andre, care rula tot timpul. 😆 Am mancat extrem de bun si de divers si culmea, am slabit, in perioada aia am fost wow. Ne asezam la masa de-aia rotunda care se invartea si ne puneau toate bunatatile, noi invarteam de ea si bagam la greu: orez cu legume si ou, plita incinsa de pui, porc si vita, ciuperci albe cu usturoi, ciuperci cu bambus, broccolii cu usturoi, rata de Pekin, peste, fructe de mare, am mancat chiar si broasca si a fost geniala. Sarpe mi-a fost cam teama. Am mai incercat si frigarui picante de caracatita, dar alea le-am cumparat de pe strada. Berea de orez e foarte buna si baubila, nu ca cea de pe aici… mie una nu-mi place deloc. Mai aveau un alcool tare, fiecare sticla avea un sarpe in ea… bleaaaaaaaah! Clar nu m-am atins de asa ceva.

Am vizitat foarte mult, desi sunt convinsa ca ar mai fi o multime… mai ales ca nu am vizitat alte orase. Am vazut piata Tiananmen, Orasul Interzis, Palatul de Vara, Templul Cerului, Marele Zid Chinezesc, Muzeul figurilor de ceara din dinastia Ming, Gradina Zoologica si multe alte locuri al caror nume l-am uitat… a fost demult, na! Stiu ca am mai vazut cea mai mare statuie a lui Buddha stand in picioare, era impresionanta, poleita cu aur… eram cu ochii mari mai peste tot. 😀 Mi-a placut la nebunie tot ce am vazut, mi-au placut povestile, legendele, civilizatia veche, intrigile, organizarea… tot ce-a tinut de istorie… acoperisruile alea intoarse… aveau pe ele tot felul de figurine, se spunea despre ele ca, cu cat erau mai multe, cu atat rangul celui care locuia sub acel acoperis era mai aproape de imparat… asta in Orasul Interzis. Platul de Vara avea gradini superbe, iazuri cu pastravi colorati, am vazut casutele concubinelor, la muzeu am ascultat povesti despre intrigile de la curte, ne-am costumat si am facut poze. Zidul e impresionant, in jur erau numai piersici infloriti, se vedea superb! La zoo am vazut prima oara live aproape, la cativa metri, ursi panda… vaaaaai, cat de draguti erau!

In afara vizitelor, bineinteles ca am facut si shopping, intr-un stil foarte tare: eu alegeam, o prietena de-a noastra negocia si tata platea! 😀 Ah, ce vremuri! 😆 Am fost intr-o zona cu un nume ciudat… noua ne-a sunat „La bani putini”… si asa i-a ramas numele! Si am fost si in club. Club salsa… unde am invatat coregrafia de la melodia aia cu „un movimiento sensual” si ce-am mai dansat…! Si… m-am indragostit! Dar rau! Si acum ma gandesc what if… dar nu ma mai cramponez, acea persoana este si va ramane speciala pentru mine, stiu ca e reciproc si nu-l voi uita niciodata! Long story, n-o voi spune, e mai bine asa. 🙂

Despre chinezi, ce sa zic?! Mi s-au parut toti la fel, mici si uratei. Nu stiu ce nationalitati sunt asiaticele alea din filme porno cu care toti au fantezii, dar nu sunt chinezoaice sigur! Chinezoaice frumoase sunt putine. Majoritatea au fata latareata, profil lipsa, turtit, corp lung, picioare scurte si cracanate, fund plat si sani cam lipsa. Iar ei… sunt cam scobitori, nu prea am vazut chinezi grasi. Nu m-am omorat dupa ei, imi place istoria lor veche, ii admir ca fac orice, de la ac pana la cele mai cele creatii vestimentare sau constructii futuriste, au o dezvoltare expansiva, dar nu as fi in stare sa ma supun regulilor lor. In rest, comparativ cu America… China e wooooooooooow!!!

Pot spune cu mana pe inima si, chiar daca repet ce am spus la inceputul postului, au fost cele mai frumoase 10 zile din viata mea… sau ma rog, printre cele mai! Si m-as intoarce oricand in China! Si daca un cineva va fi suficient de dragut sa-mi scaneze si mie niste poze de atunci, la un moment dat voi pune si poze. Oricum, China e de vazut macar o data-n viata! 🙂

Normalul si anormalul

Ce inseamna „normal„? Si ce inseamna „anormal„? Cine/ce masoara gradul de normalitate/anormalitate? In functie de ce criterii se stabilesc limitele normalului? Si cine/ce stabileste limitele astea? 

Poate ca normalul unuia e anormalul altuia si invers. Cu totii traim intr-o normalitate aparenta, tanjind dupa anormal, de multe ori facem lucrurile care trebuiesc, pentru ca asa e normal, desi poate ne vine sa fugim mancand nori lasand rebelul din noi la suprafata. Normalul e dat de ceea ce e bine, corect, vazut pozitiv de societate, agreat, conform regulilor, etic, just, placut, impus, acceptat, dorit, visat etc. Anormalul in schimb, e acea parte intunecata a fiecaruia dintre noi, partea aia care se identifica foarte bine cu rebeliunea, cu lipsa responsabilitatii, cu exprimarea libera fara constrangeri, cu fanteziile cele mai cele, cu tot ce e iesit din tipare si lista poate continua. Si pentru normal, si pentru anormal.

Problema este ca si normalul si anormalul au o incadrare in niste limite… dupa perceptia mea, depasirea normalului inseamna robotei si habotnicie, iar depasirea anormalului o da in patologic. Nu am de gand sa vorbesc despre astea, pentru ca sunt o persoana aparent normala, cu multe anormalitati 😆 dar care-mi plac si la care n-as renunta.

Normalitatea si anormalitatea au definit-o tot oamenii, din cele mai vechi timpuri pana azi. Bineinteles ca limitele celor doua au suferit modificari, drastice, as putea spune, de-a lungul „evolutiei” oamenilor. Am pus evolutie in ghilimele, pentru ca de multe ori am impresia ca in loc sa ne dezvoltam, ne plafonam din ce in ce mai des, avem prea multe optiuni si nu mai suntem in stare sa alegem, ne plictisim rapid, inlocuim lucrurile simple cu tehnologia… poate nu ne dam seama, dar desi calitatea vietii e alta, ne pierdem in detalii si nu vedem the big picture si usor, usor ne irosim.

Astfel ca normalul de pe vremuri, a devenit invechitul actual, iar anormalul, Doamne fereste, scuipa in san, a devenit ceva foarte natural si obisnuit. Ca in orice alt lucru, transformarea asta are si avantaje si dezavantaje, depinde de subiectivitatea si adaptabilitatea fiecaruia.

Dar nu-i asa ca de multe ori cand nu ti-a convenit ceva, ai vrut sa actionezi dupa primul impuls, sa te racoresti si sa nu-ti pese? Sunt sigura ca asa e. Dar apoi, la fel de repede, limitele cu care ai fost indoctrinat de cand erai de-o schioapa, te-au oprit. Ca nu e frumos, ca nu e un comportament normal, logic si manierat etc… nu-i asa ca e frustrant si stresant??? O, ba daaaaaaaaaaaaa! Nu-i asa ca atunci cand erai altfel decat ceilalti, in comportament, limbaj si multe altele, erai considerat un anormal? Sau… un ciudat?! Sigur da!

De multe ori normalitatea asta e un fel de uniformizare, o incadrare in niste limite si reguli impuse de societate, daca le respecti, dai bine la poza si primesti aprobabrea si acceptul lumii din jurul tau. Dar, de cate ori nu te-a stresat chestia asta? Cred ca aproape de fiecare data. Nu-i asa ca ai vrut sa faci lucruri iesite din comun ca sa iesi in evidenta? Nu-i asa ca fiind anormal ai atras atentia si totdata si dezaprobarea? Trist, dar adevarat.

Oamenii au in general un set de norme, principii si reguli dupa care se ghideaza in viata si, daca cineva nu se muleaza pe valorile lor, sunt anormali, ciudati si tot asa. Bine, aici nu vorbim de cazuri extreme, dupa cum nu vorbim despre un caz anume. Partea mai proasta e ca oamenii isi inchipuie ca au dreptul sa judece, si de aici incepe distractia. Sa te straduiesti sa fii normal intr-o lume ca a noastra e tare complicat, trebuie sa stii sa porti masca potrivita, iar sa fii anormal, sau, sa fii tu insuti/insati, e riscant pentru ca risti sa fii pus/a la zid si executat/a. Deci, cum e mai bine?

Cum o dai, tot nu-i ok. Indiferent de cum ai fi, mereu se vor gasi nemultumiti sau comentatori la adresa ta. Un echilibru intre normalitate, spontaneitate, nebunie, rebeliune, fantezie, anormalitate, personalitate ar trebui sa existe, dar fiecare isi face propriul echilibru folosind elementele de mai sus si nu numai in proportii numai de el/ea stiute. Normali sau anormali, oamenii se iau ca atare, cei care stiu sa aprecieze, apreciaza! Pentru ca, vorba reclamei, e greu sa gasesti un mix bun! 🙂

Impresii de la job

Dupa cum spuneam, am un nou job. Am schimbat macazul, in sensul ca am schimbat domeniul cu totul, asa ca am cam luat-o de la 0. Si, fiind in a treia saptamana de lucru, mi-am facut o imagine de ansamblu si-mi pot da cu parerea. Firma unde activez este firma de recrutare, care plaseaza in principiu ingineri si personal tehnic pentru industria de petrol si gaze in primul rand. La o prima descriere, ai crede ca nimic mai simplu. Ei bine, foarte gresit! Daca un om de HR normal trebuie sa stie anumite lucruri, aici trebuie sa stii de 100 de ori mai mult.

Astfel ca eu, floricica, fara experienta si pregatire in domeniul resurselor umane, m-am avantat in treaba asta fiind dispusa sa invat tot ce trebuie. Ma ajuta cat de cat experienta de pe marketing, experienta anterioara si experienta acumulata ca si candidat. Dar asa, la modul 2%. 😀 Ca in rest, de cand am inceput, zi de zi am ingurgitat informatii noi, am fost ca un burete care incearca sa absoarba tot. Am aflat despre proiectele in derulare, despre meserii, domenii de activitate, job order, job description, ghid de interviu, profil de companie, cum se produce curentul electric, cum se extrage petrolul, am citit carti despre cum te pregatesti pentru un interviu ca si candidat dar si ca recrutor, ce trebuie sa faca un recrutor, despre competente, cum vorbesti cu oamenii, am procesat CV-uri etc. Am invatat o gramada de termeni tehnici, e pliiiiiiin de abrevieri… am aflat ca inginerii sunt de tzshpe feluri si fac diverse chestii, fiind specializati pe o anumita activitate, la fel sunt si tehnicienii… este o intreaga ciorba de meserii, fiecare cu specificatiile ei, asezonata la o garnitura de domenii… o nebunie!

Inca nu le am ca lumea structurate in capsor, dar usor-usor fac eu ordine in toate si le pun cap la cap, mai am de studiat „summary of skills” pentru fiecare meserie, mai am de procesat multe CV-uri pana cand sa fie piece of cake si trebuie sa-mi fac curaj sa intervievez oameni. Si, cum exista un inceput pentru orice, azi am avut primul interviu. Alaturi de o colega, bineinteles. Aveam emotii, dar am trecut repede peste, a fost un dialog ok, am pus intrebari pertinente, m-am lamurit, nu este atat de complicat pe cat mi-am inchipuit. Si, ca sa fie din nou o nebunie, azi am mai participat la o intalnire cu un potential colaborator, o firma similara cu a noastra… si ziua s-a incheiat cu mine si o tanti care ne propunea niste servicii de promovare online si pe care am jumulit-o un pic. 😀

Am observat ca multi oameni habar n-au sa faca un CV, habar n-au ce sa spuna la un interviu, nu stiu sa-si detalieze activitatea profesionala, sau insista prea mult pe amanunte nerelevante. Nu mai zic de cei care nu scriu si nu vorbesc corect, ce aveam eu bazdaci din cauza asta, cred ca e doar inceputul, si-o sa ma crucesc de ce-o sa vad/aud. E super cand suna candidatul si spune „am trimis si eu un CV” (stiu ca sunt rea, dar de fiecare data cand aud asta imi vine sa raspund „asa… si?” )… fara sa spuna cum se numeste, ce meserie are, eventual cand a trimis CV-ul, detalii pentru gasirea in baza de date… greu, greu, dar cu sfaturi pentru toti din categoria asta, voi reveni intr-un alt post, cand o sa invat si mai multe si-o sa am un background serios de interviuri, ca sa am o baza de discutie.

Acum ca primul pas a fost facut, am mai multa incredere in mine! Si-mi place asta! Imi place ca am un job care-mi solicita creierul, care ma pune sa caut, sa ma informez, sa invat, sa simt ca ma dezvolt si evoluez. La inceput, dupa cateva zile m-am panicat, am avut o cadere… o mica stare de depresie, ca eu nu pot, ca e prea mult, ca nu e ceea ce mi-ar trebui, ca n-o sa invat niciodata atatea (bine, stau si prost cu rabdarea si-as vrea sa ard repede etape) dar am zis ca nu-mi va lua nimeni capul daca voi mai gresi, iar la interviuri nu eu ar trebui sa fiu cea emotionata. Si, cum seful ne da mana libera, sa venim cu idei, am ceva idei si-ar fi tare bine sa se concretizeze. Asa ca, de la disperare am trecut la incantare… sunt ocupata toata ziua, ma simt utila, imi place sa vorbesc cu oamenii, daca-i pot ajuta, cu atat mai bine… n-am timp sa mananc ca lumea si am mai dat ceva jos… sunt pe drumul cel bun! 😀

Asa ca am de gand sa aplic CPD (continuing professional development) si sa vedem ce-o iesi!