#MeToo – ul meu

De cateva zile a aparut pe Facebook un hashtag, #metoo, in urma unui scandal de la Hollywood si in urma caruia au aparut multe povesti nespuse, neimpartasite, monstri cu chip de om si am citit lucruri cutremuratoare, pe care, dupa parerea mea naiva, un om intreg la cap nu le-ar face. #metoo este despre agresiunile si hartuirile sexuale, mai grave sau mai putin grave prin care au trecut femeile. De la niste apropo-uri nelalocul lor, pana la reactii urate la refuzuri, la bruscari sau gesturi umilitoare, din pacate aceste lucruri se intampla…si vinovati suntem noi, cei care nu amendam aceste fapte si nu luam atitudine.

Eu de fel sunt o tanti rea, nu sunt prea abordabila, dar chiar si asa, am avut parte si eu de chestii nasoale. Din pacate atitudinea de „nu te uita, nu-mi vorbi, nu te apropia” s-a slefuit in timp, in urma a ceea ce am mai vazut in jur. Poate de unele situatii m-a salvat si faptul ca nu prea beau alcool, fix pentru ca sunt control freak si vreau sa detin in totalitate fraiele asupra mea.

Lucrurile sunt simple: fluieraturi, claxoane, remarci deplasate, de astea sunt satula, le tratez cu indiferenta pentru ca nu am simtit o reala amenintare la adresa mea. Rar mi-o ia gura pe dinainte si vorbesc taios, poate cu anii instinctul de conservare e mai puternic.

Totusi, am trei povesti cu #metoo de nu as dori nimanui.

 

Nu mai tin minte exact anul, eram clasa a doua/treia/patra, pe acolo, 8-10 ani si eram cu o prietena buna, vecina si colega de clasa, la ea la bloc si am intrat impreuna in scara sa urcam sa ne facem temele impreuna. In urma noastra a intrat un tanar (nu-i retin figura, acum stand sa ma gandesc 25-30 de ani) imbracat in haine militare (nu cred ca avea grade, ca avea uniforma diferita de a lui taia, bunicul meu) si noi ne-am dus la lift si el a facut dreapta sa urce pe scari. Pe vremea aia eram printre putinele randuri de blocuri care aveam lift cu usi care se inchid singure. Cand usile au dat sa se inchida, ne-am trezit cu un bocanc prins intre ele (in mod normal ar trebui sa fie cu senzor si automat sa se redeschida, ce bine ca au ramas intredeschise, tinute de bocancul aluia!) si cu soldatul zambitor, ne intreba ce facem, unde mergem, daca sunt parintii acasa si ne indemna sa apasam pe butonul de deschidere a usilor, ca vrea sa ne arate ceva. Noi instinctiv, da, sunt parinti acasa, ne asteapta, trebuie sa urcam. In acel moment omul si-a scos instrumentul si a inceput sa-l frece indemnandu-ne sa-l atingem si noi, in tot acest timp tinand bocancul ala nenorocit intre usile liftului. Cand a scos un tipat Ioana „TATAAAAAAAA!!!” sa se auda in tot blocul, i-am tinut isonul (tignal + ecoul din scara = love -> atata ne-a dus capul la 8-10 ani) si s-a panicat soldatul, a scos piciorul dintre usile liftului si dus a fost, el iesind din bloc si noi deja eram sus, am intrat repede in casa si am incuiat. Cred ca atunci am povestit parintilor, dar putini stiu povestea asta si nici nu-mi face extraordinara placere sa vorbesc despre subiect. Este bine ca nu-mi aduc aminte atat de proaspat, poate o sa uit, e o poveste care s-a terminat cu bine si asta-i tot ce conteaza.

 

Din pacate am avut de-a face mai mult decat ar fi trebuit sau mai bine zis, mi-a luat un pic mai mult timp sa ma prind, pana si-a dat masca jos, cu un specimen de barbat de nu doresc nimanui sa intalneasca. Am scris demult despre el aici si nu numai, de fapt asa am inceput sa scriu, ca sa-mi ramana creierii intregi in urma experientei dezamagitoare. Din toata povestea asta, scriind pe blog am reusit sa salvez o fata din a-i cadea in plasa (mi-a gasit intamplator blogul si s-a regasit in povestea mea, se pare ca omul avea aceeasi placa si o folosea cu toate). Sarumana c-am scapat!

 

Povestea cea mai recenta, care m-a surprins neplacut si m-a facut sa nu am reactie s-a intamplat acum 7 ani cand, dupa ce ramasesem fara job, primul meu sef de la primul job mi-a propus sa lucrez direct cu el, nu la biroul comercial cum lucrasem initial. Toate bune si frumoase, daca eram cu mintea de acum, sa inteleg ca ciorba reincalzita nu bun, era mai bine pentru mine, dar am invatat din greseli. Omul – fost securist, varsta respectabila, insurat, case, masini, apartament in Paris pe Champs Elysees (asa se lauda in fata mea, cred ca trebuia sa tring!-tring!, da’ fraiera nu, ca toti oamenii sunt buni!), foarte dur cu angajatii, dar se pare ca pentru mine avea o slabiciune. Se purta mereu frumos, eu imi vedeam de treaba, rar si subtil mai strecura cate-o gluma sau apropo si eu ma faceam ca nu aud, dar in rest nu dadea semne ca ar fi vreun pericol. Pana de ziua mea in anul respectiv, cand am primit un buchet de flori de la el si o bratara, pentru care am multumit frumos fata de toti colegii mei. La o jumatate de ora m-a chemat in biroul lui „Nu ma pupi sa-mi multumesti pentru cadou?!” Eu prostanaca si cu intentii bune, naiva pana la proba contrarie si dincolo de ea, ma apropii sa-l pup cum se pupa lumea de protocol, obraz in obraz si tzoc in aer. M-am trezit stransa si imobilizata si mozolita pe buze… am ramas blocata, m-am schimbat instant la fata, ca nu-s in stare sa disimulez, am ingaimat un „eu trebuie sa plec” si dusa am fost. Desi locuiam extrem de aproape, m-am plimbat pe strazi cateva ore bune, sa ma adun si sa fiu in stare sa apar acasa in fata alor mei cu o figura „decenta”, care sa nu tradeze nimic (tarziu i-am spus mamei ce s-a intamplat), sa par fericita de ziua mea. Zilele urmatoare am fost anuntata ca nu vom continua colaborarea pentru ca profesional nu corespundeam fisei postului. Si de data asta, sarumana c-am scapat si a fost doar atat. In cazul asta chiar nu avea rost sa depun plangere, era cuvantul meu impotriva cuvantului lui, om respectabil, cu prieteni in politica si cu prieteni peste tot…am lasat-o balta. Am lucrat cateva luni bune pe un job care nu-mi placea si unde am fost platita cu o treime decat ce castigam inainte, dar macar eram linistita.

 

Sper sa nu mai citesc despre mizerii de-astea, care poate fizic nu-ti fac rau, dar toaca nervi, nasc frustrari si pot deveni scheletii aia din dulap care ies si fac bau-bau la tine cand nu te astepti si cine stie ce mai declanseaza. Si e pacat, oamenii ar trebui sa evolueze, nu sa involueze.

Anunțuri

Cuvinte cheie de gugaleala XXXVI

Se spune ca Google iti ofera tot ce trebuie sa stii, daca stii si cum sa cauti, faza testata pe propria piele. Numai ca unii raman mereu la categoria de incepator, pentru ca e greu sa cauti. Nu mai am gugalitori atat de amuzanti ca in trecut, totusi, cumva aria de interes s-a modificat un picut, dupa cum urmeaza:

intre zodia gemeni si scorpion care o domina pe cealalta – una de aer, alta de apa, e complicat, se cam bat cap in cap, dar scorpionul ruleaza (ce sa zic si eu?!)

colegi rai multinational – sunt multi, peste tot, la toate, fereste-te cat poti

de ce ma enerveaza un sunet – probleme cu nervisorii, cunosc!

cand te intreaba cineva „si ce mai zici?” – uita-te cateva randuri mai jos

cum se distreaza azi lumea de craciun in zimnicea –  probabil ca oriunde altundeva, cu familia, bai!

barbatul scorpion. am depresie – ma apuca si pe mine numai cand ma gandesc

dorinte implinite la ierusalim –  nu prea stiu ce sa zic, Barbosu’ne da ce avem nevoie, nu neaparat ce vrem

cuvinte care se termina cu ida – omida, formaldehida, crisalida, na! 😛

mergeam in vacanta la bunici imi faceam prieteni mergeam la joaca si ajungeam la sex – copiii din ziua de azi… ntz, ntz

cava pt matreata – sampon Head&Shoulders

cati mc rascheteaza un buldozer intr-o zi – esti pe blogul unei atehnice, mai baga o fisa

am doua degete amortite la picior dupa o noapte de stat pe tocuri – daca tocurile sunt de 12 si tu ai vrut sa arati ca o diva dar de fapt mergeai ca un vitel nou nascut, cred si eu

ce nume s imi pun pe facebook daca ma cheama laurentiu – fix numele tau, doooh!

am numele madalina ce nume as putea sa îmi pun pe facebook? – de ce ti-ai pune cine stie ce pseudonime?

ce inseamna cand visezi o buba – asta chiar nu stiu

vreau sa postez ceva pentru toate curvele caut o poezie – incearc-o p-aia cu „poezie, poezie…”

poți sa răspunzi cu bine mersi – exact, la intrebarea de mai sus

ai bine sa ne punem dedesupt de ochi discgete anmuiate an camomilla – invata sa vorbesti si sa scrii corect ROMANESTE!

ce nu poate un scorpion nu poate nimeni – cam asa, un scorpion poate tot!

barbatii sunt niste porci de multe ori intretinuti de femei – trista concluzie, dar cu un sambure de adevar

pietre sultanit de vanzare – mi-as dori si eu, dar le gasesti in Turcia, de unde se extrag. E o piatra superba, care-si schimba culoarea in functie de lumina si nu numai

ce vor sa demonstreze barbatii care vorbesc filozofic – ca sunt mai interesanti decat par

unde sunt femeile goale de alta data – au imbatranit si si-au tras o flanea pe ele

Slabut, cam slabut, s-au cumintit gugalitorii. Ramane de vazut daca vom mai avea material pentru un viitor episod. 🙂

Tasha

De aproape trei saptamani viata mi s-a schimbat. Scriu acum articolul asta si imi sta in brate, dormind, asa se simte cel mai bine. Sunt mai fericita, zambesc mai mult, poate sunt mai empatica si totul datorita ei.

La un moment dat mi s-a pus o pata. Una de care nu mai scapam. Si mie cand mi se pune pata si simt ca asta trebuie sa fac, o fac, eventualele regrete sa vina pe urma, decat sa traiesc cu „what if”. Am fost intr-o sambata sa vad gogosile pufoase. Imi doream un baiatel si m-am ales cu o fetita.

M-am topit cand i-am vazut pe toti jucandu-se si fiind cele mai dragalase fiinte pe care le vazusem in ultimul timp. Unul dintre ei a venit la mine si a inceput sa ma traga de soseta, sa se joace cu mine. Apoi, ostenit de atata joaca, s-a ghemuit la picioarele mele si a adormit. E un semn de incredere, ca se simte in siguranta in preajma ta. Am aflat ulterior ca era fetita. Si cred in destin si in semne. Ea m-a ales pe mine. Ce sa fac? s-o iau, sa n-o iau? Sa iau baietel pana la urma? Toti erau frumosi, a fost o decizie grea. Avandu-l si pe frati-miu cu mine, ma mai lasam influentata si de el si eram extrem de nehotarata, ceea ce rar mi se intampla (i-as fi luat pe toti!!!). Totusi, mi-a ramas inima la ea si m-am codit cateva ore, dupa care hotararea a fost luata, ea ramane, ea m-a ales, e clar!

Asteptarea pana s-a facut mai maricica a fost tolerabila, desi o asteptam ca pe nu stiu ce. Mai greu a fost cu numele, am tot facut research si degeaba, tot numele pe care l-am simtit i l-am dat. Si i se potriveste. Stiam exact la ce ma inham si, cu cat mi se spunea ca va fi greu, ca e complicat, parca imi doream mai mult sa ajunga la mine, la casuta ei! In ziua cea mare am fost s-o iau si ma incercau tot felul de sentimente: daca nu ma voi descurca, cum ne vom intelege, oare este ceea ce-mi trebuie mie?! Doar ca, asa cum ii incurajez pe oamenii din viata mea sa faca ceea ce-i face fericiti, asta am connsiderat ca ma face fericita, s-o am pe ea langa mine. Si a fost cea mai buna decizie si am cel mai bun sentiment!

Pentru ca este A-DO-RA-BI-LA!!! O iubesc de nu mai pot si ador ca e lipicioasa si se bucura cand ma vede. E atat de afectuoasa, la cat de mica este, se vede ca se straduieste sa ma faca sa zambesc. Ne-am adaptat foarte bine una cu cealalta, incepem sa prindem curaj, imi arata cat de desteapta si receptiva este, este ascultatoare si la fata de miloaga pe care o are, n-ai cum sa te superi pe ea, indiferent de ce ar face.

Si da, face dracarii, ca doar e copil. Ferfenita hartia igienica, mi-a furat animalele de plus si le smotoceste ea, caca si pipi prin casa si pe pled, dar si pe langa, a reusit sa intre in dulapul de incaltaminte (si cum eu sunt fanatica, am multe) si mi-a ros o pereche de ghete, insira jucariile pe unde apuca, cand face diverse mai si calca si apoi se plimba prin toata casa, plange dupa mine si fac baie asistata si astea sunt asa, de inceput.

Dar chiar nu conteaza ca dau de doua ori pe zi cu mopul prin casa (am devenit si un pic obsedata, omg, o sa fiu ca mama!!!), ca strang dupa ea, ca-i port de grija sa manance, ca-i gatesc, ca-mi amortesc picioarele in aceeasi pozitie doar ca sa nu-i tulbur somnul.

Mai avem un vaccin si apoi iesim afara si abia astept sa ne alergam prin parc, in casa alergam destul, dupa fiecare pui de somn parca sta la incarcat dar, Doamne, mi-e atat de draga, incat n-as da-o pentru nimic in lume! Stim sa facem pe pled absorbant, am invatat „sezi” si „da labutza” si aproape am invatat „fetch” si „sit nice”. Si aventurile continua!

Si, ca sa n-o mai lungim, ea este TASHA, noua membra a familiei, aka Miloaga aka Caprita aka Escroaca Sentimentala aka Tzutzurica aka FrumoasaLuMama aka Prapadenie etc. si este Jack Russell Terrier:

 9585_10209093340470847_784504860072368544_n

Cappadocia cu TravelSelfie

Anul asta a fost anul Turciei. Dupa ce mi-am facut o dambla cu inotatul cu delfinii, am bifat-o si pe a doua, zbor cu balonul cu aer cald deasupra Cappadociei, la rasarit. Cum am ajuns la asta, voi povesti in cele ce urmeaza.

Mi s-a pus o pata de prin primavara cand am vazut pe maretul Facebook ca au fost niste oameni, bloggeri pe care-i stiu de niste ani si au povestit numai de bine, au postat poze superbe, au intalnit oameni frumosi si au adunat amintiri nepretuite si povesti de spus nepotilor. Asa ca am luat hotararea ca trebuie bifat si zborul cu balonul cu aer cald, e o experienta frumoasa care merita!

Si iata-ma la aeroport in creierii noptii, cu ochii scosi, dupa un somn de doar 3 ore, pregatita pentru o noua aventura. Am fost cu Simoneta si cu Schnitzel (gunoierii vechi isi aduc aminte de el) si cu multi alti oameni pe care i-am cunoscut acolo, reuniti de acelasi concept, TravelSelfie. Am fost un grup de 20, nici multi, nici putini, suficient cat pentru o vacanta de neuitat. I-am cunoscut si pe prietenii lui Mircea (Schnitzel), Andra, Narcisa si Bogdan si am avut noi grupuletul nostru de 6 mandri calatori. Am zburat Bucuresti-Istanbul-Kayseri si de acolo am fost cu autocarul in Mustafapasa, unde am fost cazati la un hotel sapat in piatra. A fost ceva inedit, nu are luxul si confortul unui hotel cu dotari de x stele, dar e pitoresc si are farmecul lui si, chiar daca am avut cea mai mica incapere, nu ne-a deranjat, important e sa am unde face dus si unde sa dorm.

Ziua in care am ajuns a fost cu program liber si, chiar si obositi, am inceput sa ne plimbam prin satuc si sa exploram. Am fost la muzeul papusilor, unde de niste generatii se confectioneaza papusi cu tinute traditionale si pe parcurs turistii au venit si au mai adus papusi de prin tinuturile de bastina, intregind astfel colectia. E un nene simpatic, care dupa ce iti taie bilete, iti spune ca e afacere de familie, pune cordon la intrare, inchide muzeul si se plimba cu tine si iti explica despre tot ceea ce vezi. Are si o terasa cu o priveliste fantastica si are si niste usi pictate deosebit, e de vazut! In explorarile noastre ne-am cocotat pe coclauri si am descoperit singuri pesteri sapate in stanca, unele ruine, altele in stare buna, am facut poze si ne-am amuzat. La intoarcere spre hotel, ni s-a parut frumoasa o curte interioara, am incercat sa vedem daca este cineva sa cerem voie sa intram. A aparut un nene care ne-a invitat sa facem poze daca vrem, basca, ne-a trimit sa urcam si pe acoperisul casei sa facem poze de acolo. Ne-am imprietenit cu multi caini si pisici, erau din belsug. La un moment dat mieuna o pisica intr-un fel aparte si s-a trezit Andra sa spuna „e un paun” 😆 . Dupa asta, mereu spuneam, „i-auzi, paunii”!

A doua zi a inceput tot dis de dimineata, cand ne-am trezit extrem de devreme pentru zborul cu balonul. A meritat fiecare moment, fiecare secunda, fiecare minut nedormit! A fost de vis, Cappadocia este spectaculoasa in sine si, cand o vezi de la inaltime, iti dai seama cat de inventiva si extraordinara este Mama Natura! Sa fii la inaltime, printre sute de baloane cu aer cald, sa simti aerul diminetii, sa te bucuri de culori si sa prinzi un rasarit de vis, astea sunt momentele pe care le pastrezi in suflet si de care iti aduci aminte cu mare drag oricand (puteam sa fiu in trend si sa zic „asta inseamna sa fii mafiot” 🙂 )! A fost sen-za-ti-o-nal!!! Am zburat cu Sultan Baloons, cu Rodrigo, un pilot portughez, care spunea ca-i place la nebunie ceea ce face si mai e si platit pentru asta. Of, cand o sa ma fac mare, asa o sa fiu si eu! Am avut noroc, nu a fost vant, asa ca aterizarea a fost lina, am aterizat fix in remorca, remorca ce transporta de obicei baloanele, arta si precizie. La final am primit certificate de „zburatori” si sampanie si, pentru ca erau cateva zile de nastere, am avut si tort. A fost un inceput de zi superb, rasaritul din balon, apoi sampanie si tort la 7 dimineata, cine mai era ca noi?!

Am continuat ziua cu un tur prin sudul Cappadociei, unde este mai liniste si mai nevizitat de turisti, am vazut manastiri si biserici sapate in stanca datand de la inceputurile crestinismului, dar cea mai tare experienta a zilei a fost cand am mers pe un traseu mai solicitant, printr-o casa de porumbei, unde ne-am tarat prin cotloane inguste si greu accesibile, ne-am umplut de praf pana-n dinti, am transpirat intens, dar a fost foarte misto! Am avut un ghid, Umut, foarte simpatic, care pe langa istorie, legende despe anumite locuri sau edificii, ne-a explicat si ne-a povestit si despre traditii, obiceiuri si despre viata de zi cu zi a turcilor. Ne-a placut foarte mult despre el, am invatat cum sa tin minte „multumesc”-ul lor: „tea”, „sugar”, „dream” – „teşekkür ederim”!

Urmatoarea zi a fost la fel de plina, am fost la Goreme Open Air Museum, la „Familie”, intr-o alta zona unde era o panorama superba, ne-am cocotat din nou, noi si caprele negre, am fost si in Valea Devrent, am fost la un atelier de olarit, la fabrica de onix si la Orasul Subteran. Umut, ghidul ne-a povestit despre legenda pietrelor „familie”, totodata spunandu-ne si despre traditiile lor. Daca o fata este ceruta de la parintii ei, cand el vine in vizita, ea face cafea si daca il vrea, ii pune zahar in cafea, daca nu, ii pune sare. Totodata, exista doar senzatia ca are de ales, intrucat nu poate spune „da” direct, pentru a nu se cade, ar fi considerata femeie usoara, drept urmare raspunsul intelept este „cum doresti tu, tata”. De semenea ne-a povestit despre cum traiau oamenii din orasele subterane… ma bucur foarte mult ca traiesc intr-o epoca moderna! La fabrica de onix am descoperit o piatra pretioasa de-a lor specifica, se numeste sultanita si isi schimba culoarea in functie de lumina. Superba, dar scumpa, totusi, imi voi cumpara la un moment dat ceva cu sultanita, am zis!

Am si olarit, cu sau fara voie. M-a pus necuratul sa ghicesc ce manufactura baietul ala acolo, drept urmare am fost invitata sa olaresc si sa urmez instructiunile. Dupa ce ca aveam emotii, ma urmarea toata lumea atent, mi-a intrat lut de-ala pe sub unghii, am inceput sa dau o forma acolo, dar nu era ceea ce trebuie, imi iesea un mare falus si nu stiam cum sa opresc roata aia, cum sa ma opresc din ras, cum sa nu rosesc si cum sa nu vada nimeni. Nevermind, a avut Simo grija sa sublinieze creatia mea! Am dres-o cu interventia maestrului olar si intr-un final mi-a iesit un ghiveci. M-au trecut toate apele si a fost cam neobisnuit, dar am facut-o si pe asta!

Dupa asa zile intense, inainte de Istanbul, am avut o zi de pauza, zi in care am fost in Urgup, la magazine de suveniruri, la magazine de mirodenii si am stat la bere. Seara am zburat spre Istanbul si aventura a continuat intr-un mare fel. Cu putine ore de somn la activ, ne-am trezit dimineata si am inceput sa umblam: Galata Tower, Palatul Topkapi (cel mai mult mi-a placut haremul), Hagia Sofia, Basilica Cisterna, croaziera pe Bosfor. Am lasat pentru a doua zi Moscheea Albastra si bazarul. Am fi vrut si Dolmabahce, dar eram pe low si cu energia si cu banii.

Am mers foarte mult pe jos, simt un amestec de iubire si ura pentru orasul asta, imi place si-mi displace in acelasi timp. E minunat cand vizitezi, dar te enervezi vazand opulenta facuta din biruri luate de la noi, e plin de istorie si cultura, dar locuitorii actuali sunt cam de calitate indoielnica (stiu ca nu e frumos sa pui etichete, dar e un blog subiectiv), cand te urci undeva si vezi panorama orasului ai o senzatie minunata, totodata cand le vezi pe infasuratele alea si te gandesti cat de indoctrinati sunt, parca nu e ok sa fii femeie in islam, cel putin din punctul meu de vedere; sunt extrem de primitori, stiu sa scoata bani din piatra seaca, sunt speculanti, negustori inascuti, dar si jepcari; pe cat de linistitoare a fost croaziera pe Bosfor, pe atat de balamuc e pe strazi si in bazar. A, si au pisici multe, le protejeaza si au mancare si apa permanent, dar e in interesul lor, la ce mizerie e, daca n-ar fi pisici ar fi invadati de sobolani. Cu toate plusurile si minusurile, este un oras fascinant, care exercita un efect magnetic!

Experienta Cappadocia este una fascinanta, peste niste ani as repeta-o cu mare drag! Am cunoscut oameni frumosi, m-am simtit foarte bine, in ciuda somnului pe sponci, mi-a placut mult ideea TravelSelfie, este despre oameni si calatorii!

Poze maine, ca sunt rupta, voi reveni cu later edit. 🙂 poze aici

Offroad fara voie

Pe vremuri loc de gunoiareli hazlii, mosia, asa cum imi place mie s-o denumesc, este locul unde imi incarc bateriile vara, locul meu drag unde am liniste, ma bronzez si stau in aer liber fara fite si pretentii, o alternativa minunata a weekend-urilor hai hui.

Si nu despre mosie in sine este postarea, ci mai degraba despre drumul pana si de la. Vremea in weekend nu a fost cea mai stralucita si accuweather m-a mintit, dar nu am ascultat si am organizat un gratar cu niste prieteni. In total 3 masini, relativ restrans, ba un mic parlit, ba o bere, ba o hlizeala pe ponton, ba niste Activity, un pic de soare…distractii de oraseni. Si a inceput prima rafala de ploaie. Eh, lasa, se duce, e ploaie de vara, e un nor trecator, nu ne afecteaza foarte tare.

Fiind ocupati sa mancam ca disperatii clatite, de parca era ultima masa din viata, impartind un borcan de dulceata la prea multe clatite, nu am observat ca au tot fost episoade de ploaie. Ziua chiar una reusita, dar seara a fost de exceptie.

Pe la o ora decenta, inainte de apusul soarelui, am format caravana numeroasa de trei masini sa plecam la casele noastre. Nefiind in postura de femeie la volan, ci doar copilot, nu am dat atentie prea mare noroiului. Din pacate, fiind drum de tara, este pietris, dar nu uniform, trec tractoare si tot fac sleauri, nu este chiar cel mai lin si mai indicat drum de condus. Si totusi, pornim, alegand o varianta un pic mai lunga, dar mai lina din punct de vedere denivelari.

Si mergem 100 m, incepem sa patinam, masina ducandu-se de fund stanga dreapta prin balti. Light, am facut asa si cu Bubu si n-am avut probleme. La un moment dat, degeaba au avut oamenii masini cat de cat ok de mers pe acolo, ca nu le-au manevrat corespunzator si s-au importmolit. Fiind in prima masina, cea impotmolita, ce sa facem, cum sa facem, e clar, ne dam jos si impingem. Stuf inalt stanga, stuf inalt dreapta, lacul in stanga. Tinutele noastre erau sumare, la modul slapi, pantaloni scurti, maieu/tricou, in zona aia dupa ploaie e racorel, stuful ud, noroi pe jos, superb. Si era sa fac un spagat si mai superb!

In fine, am impins un pic, ne-am afundat in noroi ca purceii, de un hop am trecut. Cele doua masini din spate au trecut cu brio. Mergand la gratar cu niste printesi pretiosi (ca altfel n-am cum sa le zic), mersul pe drumuri de-astea nu era chiar ceva ce-si doreau sau se asteptau. Si varutza se agita „pana mea, astia ce soferi sunt?! eu le zic intra cu roata pe iarba, sa ai aderenta, rotile drepte, si ei??? cu rotile invers, pe noroi, normal ca derapeaza!!!”. Se impotmoleste si a doua masina. Cedez si sun: „Tataaaaaa, ne-ai pus s-o luam pe aici prin balarii, ne-am impotmolit, acuma vino si tracteaza-ne, fa cevaaaaa!”

Dupa putin timp isi face aparitia un jeep in spatele celor 3 masini. Uncle to the rescue!!! Da’ de ce a venit asa si nu pe partea cealalta, sa ocleasca, sa vina in fata noastra, nu in spate?! Si cum ne miram noi asa, vedem jeep-ul mergand prin dreapta, culcand stuful la pamant fara probleme si trecand in fata. Eram toti „oaaaaa, piticania asta, asa usurica, a facut asta? uatafac?! bine, maaaa!” Coborand neamu’ lu’ Grigorovici din masina, au inceput sa faca misto de baieti, ca offroad, ca soferi slabi, „bine, bine, va tractam, dar hai, scoate carligu’ „. „Ce carlig, nu stiu nimic, n-am asa ceva, exista? am? unde?” S-au gasit si carligele, habar nu aveau baietii ca au asa ceva in masina, spre rusinea mea, nici eu nu stiam, dar macar am o scuza, sunt femeie, nu ma pasioneaza masinile 🙂

Si dupa un pic de impins si tractat, am iesit si din namoale, au tractat prima masina, s-au intors dupa a doua, a treia a trecut cu brio. Ajunsi intr-o zona lina, cu pietris, unde puteam merge fara ajutor, ne-am regrupat. Dupa alta serie de misto-uri, dupa ce tata ne-a trimis la lac sa ne spalam (sa nu murdarim masina, care deja era porc), unchi-miu „hai pa, eu aveam un vin de baut, m-ati intrerupt”, dupa ce ne-am sters sumar cu servetele umede, am purces intr-un final spre casa.

Peripetiile s-au incheiat cu „Doamne, iti multumesc ca ai fost si azi bun cu mine!!! Ma vedeam petrecand noaptea impotmolit pana vin ajutoare sau cu masina derapand in lac, ma si gandeam ca ies pe geam!” 😆

Dar totul e bine cand se termina cu bine si, daca n-ar fi de-astea, ce-am mai povesti?!

Povestea pantofilor de Dorothy

Ca majoritatea femeilor, am o pasiune nebuna pentru pantofi. Pana aici, nimic spectaculos, suntem multe impatimite, nu e ceva iesit din comun. Si toate avem o anumita pereche preferata, sau cateva pe care le purtam mai des, pentru ca sunt mai comode, mai la indemana, pai asortabile cu orice si pot insira multe alte motive pentru a avea un top al preferintelor.

Chiar si asa, niciodata nu avem cu ce sa ne incaltam, cu ce sa ne imbracam sau nu avem suficiente smacuri! Dar asta e alta poveste.

Acum miliarde de ani, intr-o epoca demult trecuta (prin anul 2 de facultate) mi-am achzitionat o pereche de pantofi rosii. O extravaganta pentru mine in perioada aia, cand eram fascinata de negru (inca sunt). Imi doream pantofi din piele (prefer sa fie din piele si de calitate, principii de-ale mele), frumosi, pe care sa-i port cand vreau sa ma simt feminina, draguta, bla bla. Partea cu feminitatea am dezvoltat-o de atunci, am trecut de la a ma uita obsesiv dupa blugi si pantaloni, la rochii. Dar sa revenim la pantofi. Imi doream niste pantofi pe care sa nu dau o avere, sa fie frumosi, si sa mi se puna mie pata pe ei. Aveam tiparul in minte impreuna cu cel mai important detaliu: sa fie negri.

Si cum ma plimbam eu frumos prin faimosul Sir, i-am vazut. Si m-am indragostit iremediabil. M-am invartit pe langa ei, i-am probat, i-am admirat si parca nu ma puteam dezlipi. Asadar, destinul a facut ca m-am facut cu o pereche de pantofi rosii, din piele lacuita, cu fundita, in genul stiletto. Le-am scos etichetele de pe talpa (mare fix cu chestia asta, ma uit mereu si la altii si-mi terorizez prietenele) si i-am scos pe strasse. Si eram cea mai incantata! Incantare dublata cand dupa cateva zile i-am vazut la Il Passo la pret inca pe atat!

In primele dati cand i-am purtat mi s-a spus ca sunt de Dorothy (sincer, chiar nu am cautat cum aratau pantofii ei, dar sunt sigura ca nu erau asa, ai ei erau mai comozi) si mi-a placut ideea. Asadar, asa le-a ramas numele: pantofii de Dorothy.

Si, pantofii de Dorothy au vazut multe: au iesit si in oras, au fost si la petreceri, au fost si la birou, au fost asortati cu geanta de aceeasi culoare, au fost apreciati, injurati dupa nopti de dans, abandonati cateva sezoane pentru ca pantofii cu botul rotunjit erau la mare cautare, ascunsi in dulap in cutie, ba chiar reinventati! Cum? De nevoie, dar au iesit chiar interesanti. Au tot fost purtati si, dintr-un accident, dupa o seara in oras am dat definitiv disparuta una din fundite. Ce tristi erau si incompleti! Trebuia sa fac ceva. Cum fundita exact ca cea ramasa nu aveam nicio sansa sa gasesc, am inceput sa caut niste fundite rosii care sa mearga in locul originalelor. Le-am gasit la un magazin de accesorii pe niste agrafe. Am cumparat agrafele, niste super glue si, ajunsa acasa, am smuls funditele de pe agrafe, mi-am luat adio de la vechea funda ramasa si le-am plasat pe cele noi.

Pantofii mei de Dorothy aratau foarte frumos! Si i-am mai purtat asa destul timp. Si au tot fost areciati. Toc mediu, bot nici ascutit, nici rotunjit, exact cat trebuie pentru stiletto, cusaturile alea pe fata care dadeau personalitate, i-am iubit mult!

Pana intr-o zi fatidica de marti (nu stiu de ce se spune la scorpion ca ziua norocoasa e martea, dar ma rog). Ultima oara cand i-am purtat era sa raman desculta. A cedat unul din ei usor usor. Nu stiu daca era cel care si-a pierdut fundita originala, de suparare, sau era celalalt. Cert e ca au decis sa ma paraseasca. Cu parere de rau am constatat ca nu exista cale de intoarcere, nu ne putem impaca, asa ca am renuntat la ei, relatia noastra a fost destul de lunga, de apreciat asta.

Cum eu cred in semne, clar asta e un semn ca imi trebuie o noua pereche de pantofi rosii! Noroc cu prietenii de la The 5th Element care sigur imi vor face o pereche asa cum imi doresc! Mi-e teama ca in loc de o pereche imi voi face vreo 3. Ca si Hydra careia ii tai un cap si-i cresc 3 in loc, pe acelasi sistem functionez si eu cand vine vorba de pantofi! Si abia astept sa fac un pic de terapie cu pantofi, pentru a-i jeli pe cei pierduti si a compensa cumva golul lasat de una dintre perechile preferate! 🙂

La coada la fericire, cu rabdare

Ce este fericirea si cum o definim este o intreaga despicare a firului in patru indelung dezbatuta, sucita pe toate partile si inca neinteleasa. Unii spun ca face parte din tine, ca o poti gasi in lucrurile marunte, ca e compusa din acele momente de neuitat, ca e relativa, ca e subiectiva, ca nu exista, ca e doar un ideal si tot asa. Tot timpul uitandu-ne in urma ne putem da seama care au fost cele mai fericite momente si posibil sa le putem enumera oricand. Si tot timpul parca ni se pare ca in trecut sigur am avut momente mai fericite decat in prezent si traim cu iluzia ca or fi si mai si in viitor. Nu e nimic rau in asta, ba dimpotriva, se spune ca o gandire pozitiva iti aduce multiple beneficii. Dar si sa fii extrem de optimist poate dauna grav sanatatii, pe scurt.

De mici suntem un pic „defectati” de ce e in jurul nostru, de povestile cu zane, feti frumosi si happily ever after, de povestile de succes ale altor oameni, chiar si de ideile pe care le trezim in altii atunci cand avem cativa anisori si suntem intrebati ce vrem sa ne facem cand ne facem mari. Si crestem si suntem exact ca-n cantecelul ala cu „Rabdare, rabdare, pana cresti mai mare / Rabdare si totul iti va fi pe plac / Rabdare, rabdare, cine s-o masoare / Cu-atata rabdare nu stiu ce-am sa fac” 🙂 (nu-l gasesc) si visam ca vom muta muntii atunci cand ne facem mari, vom schimba lumea si vom face lucruri care sa conteze. Si vom fi ataaaat, dar ataaaaaaaaat de fericiti…! Si ne scolim, si nu iubim lectiile si invatatul prea tare (ce-i drept, nici sistemul nu e stralucit, dar asta-i alta mancare de peste) si ne dorim mult sa fim oameni mari, ca stim noi ca oamenii mari fac ce vor si, facand ce vrei, esti fericit. Si ne facem tot felul de planuri, cincinale, pe decade sau visam cai verzi pe pereti ducandu-ne departe cu imaginatia si visandu-ne viata frumoasa, fericita si perfecta (fiecare in viziunea lui).

Din pacate, in viata nu facem numai ceea ce ne place si visele nu coincid cu realitatea sau au un mare delay pe scara timpului. Invatam totusi sa ne acomodam cu nuantele de gri si sa facem compromisuri. Ca fericirea nu se gaseste la colt de strada, nu e palpabila, nu ti-o ofera nimeni, nu e pe gratis si nu tine mult. Si tocmai de-aia speram si avem rabdare, ca sigur o sa fie bine, ce, se poate mai rau?! O, da, cand oferi o provocare de-asta, sigur ti se va raspunde! Si uite asa, cand stateai cuminte la coada la fericire asteptandu-ti randul, se sucesc planetele (Marte retrograd), cei din urma vor fi cei dintai si, cand mai aveai un pic si prindeai o farama, se schimba sensul cozii. Si iar o iei de la capat. Si te lupti sa-ti reiei locul  sa fii printre primii care insfaca o felie zdravana, sa ajunga pentru mai mult timp. Si trebuie sa ai rabdare (si tutun).

Si in timpul asta ce faci? Treci printr-o cascada de stari, te intrebi cum de unii sunt norocosi si sunt mereu in fata de fiecare data cand se schimba sensul cozii, egoistii, si altii nu mai au loc! Si ce poti face mai bine, mai mult, mai, mai, mai… ca sa te poti bucura, sa-ti poti striga din toti plamanii fericirea. Culmea este, cand o ai, nu stii s-o apreciezi, o iei de buna si ca pe o stare de fapt, nu stii sa o intretii si din pacate sunt o gramada de factori externi care contribuie la stirbirea sau sporirea ei. Cert este ca sensul cozii se schimba permanent, depinde doar de tine unde te situezi si cum stii sa-ti faci loc. Si chiar daca „live together, die alone” avem nevoie de oameni in jurul nostru si conteaza mult sprijinul lor, in functie de rolul pe care-l joaca in viata ta. Dar atentie, nu-ti lasa niciodata fericirea complet in mainile altuia, ca sigur o va scapa macar o data si-o va ciobi, la fel cum nu trebuie sa-ti cladesti fericirea pe nefericirea altora, pentru ca se va intoarce si te va plesni de nu stii ce te-a lovit!

In timp ce stai la coada te gandesti cum de-ai pierdut randul, cand erai urmatorul. Ce s-a intamplat in jurul tau? Oameni, circumstante, noroc. Lectia tolerantei, a rabdarii si a vietii, asta s-a intamplat. E un razboi continuu si trebuie sa te bucuri de fiecare batalie castigata, pentru ca vor fi si destule pierdute. Pe masura ce trece timpul se presupune ca ne inteleptim, ne maturizam, suntem mai profunzi, poate si de-asta unele lucruri sunt mai grele decat erau cand le visam in vremea copilariei. Cand, daca nu ne convenea ceva, ne luam jucariile si plecam si gaseam repede alt tovaras de joaca; atunci cand, pe vremea biletelelor cu „vrei sa fii prietena mea?” un „da” se transforma in „nu” de pe-o zi pe alta si nu sufeream, nu ne pasa atat; cand visam sa facem lucruri marete cu viata noastra sau, dimpotriva, sa fim „in randul lumii”. Acum le percepem altfel, ne afecteaza mai multi factori, ne stresam enorm, ne atasam mai mult si mai profund de lucruri si persoane, nu mai e asa usor sa spui „nu te mai iubesc” (de fapt, cred ca e cel mai crud lucru, spus mot-a-mot cuiva). Si apelam la rabdare si mai stam o tura la coada! 😉

„Good things come to those who wait”, dar nu poti astepta o viata intreaga fericirea, ca ea nu va veni singura la tine, trebuie sa faci si tu pasi inspre ea si sa va intalniti la mijloc. Coada la fericire poate sa nu existe, depinde daca stii scurtaturi, sigur vor fi prin maracini, dar macar stii ca a meritat!