pretentii

decembrie 30, 2015

Cum am slabit mai bine de 10 kilograme

1463671_668429003190790_1472405448_n

Mancatul este una dintre cele mai mari placeri ale vietii! Am spus-o mereu si o voi spune in continuare. La mine este pe primul loc, in ciuda faptului ca am slabit. Si nu, nu voi face reclama la cine stie ce pastile, ingrediente minune sau alte chestii care promit marea cu sarea peste noapte, voi povesti exact cum am resimtit eu.

Sa incepem cu inceputul. Pe „vinovat” il cunosc inca din scoala generala, il stiu cum a fost, ii stiu evolutia si mai ales ii apreciez munca de acum, e fantastic ceea ce face. Declick-ul s-a intamplat atunci cand am vazut-o pe sotia lui cum arata la cateva luni dupa nastere. Mi-am facut curaj, m-am hotarat sa schimb ceva in viata mea si… all in!

Tot ce mi-a explicat, frumos ca la scoala, la tabla, cu desene, a fost foarte logic, despre grasimi, despre proteine, carbohidrati, despre cum slabim si cum ajutam procesul de slabire, de ce barbatii slabesc mai repede decat femeile, despre cum trebuie sa-i dam motive corpului sa consume din depozitele de grasime, despre viata sanatoasa etc. A fost ca si cum mi-a luat cineva un val de pe ochi.

M-a pus sa notez timp de cateva saptamani absolut tot ce mancam, plus alte detalii, am facut analize de sange (plus hormoni) si apoi mi-a spus principiile dupa care se ghideaza, principiile care au functionat la el si ulterior la altii, mi-a judecat stilul de-a manca (doar de-aia eram acolo) si a spalat un pic cu mine pe jos. Mi-am asumat criticile si nu voi uita prea curand vorbele „mananci ca un muncitor!”.

E cazul de niste lamuriri si anume:

  • niciodata n-am fost obeza, sa ma revars sau sa ma deformez;
  • imi plac dulciurile la nebunie, imi place mancarea gustoasa, sunt cea mai pofticioasa fiinta pe care o cunosc;
  • iubeam Lipton verde si-l beam in loc de apa;
  • nu am avut zeci de kilograme de slabit.

Si intrand in hora, m-am hotarat ca o joc pana la capat. Ce putea sa iasa rau? Sa nu slabesc cat vreau, dar sa-mi schimb stilul de a manca si sa duc o viata mai sanatoasa, pe cand avantajele, ohoooo, nenumarate! 🙂

Pe scurt, LCHF (low carbs high fat) – oua, grasimi, unt, ulei de masline, avocado, masline, migdale, carne grasa, fructe de mare, peste gras si o multitudine de legume, astea sunt cateva exemple din ce poti manca. Paradoxal, slabesti mancand grasimi!

Si am avut ambitie. Lucrand la corporatie si fiind multe zile de nastere, numai eu stiu cate prajituri am mangaiat cu privirea, cate prajituri de casa am mirosit. Am balit si am trecut mai departe. M-am lovit de o gramada de intrebari, nu am raspuns convingator de ce slabesc mancand asa (culmea, si fara sport!), am facut fata cu brio misto-urilor „hai ma, ca daca ma apuc de cura, dau jos super repede!”, „vai, dar cum sa mananci atatea grasimi? te imbolnavesti de ficat” samd. Am vorbit eu cu mine in oglinda mult timp „Ada, nu ai voie dulce! Nu mai exista pentru tine iaurt cu fructe, croissant cu ciocolata, Kinder Bueno, Cini Mini’s si toate bunatatile cu cioco!” pana sa-mi intre in reflex, extrem de mult timp, fara sa-mi dau seama, refuzam spunand „n-am voie” (de am disperat tot biroul si chiar si acum imi mai scapa).

Am trecut prin stari de nervi, nervi la care de obicei rontaiam ceva, nervi ca mie mi-e foame si nu am voie sa mananc tot ce-mi place si „muscam” din oameni. Le multumesc totusi ca m-au suportat, sunt un om tare nesuferit la foame si la somn, si daca sunt amandoua combinate, esti dusmanul meu pe viata! 😆

Am trecut si prin stari de nerabdare „sa treaca mai repede timpul, sa vad rezultateee!”. Usor, usor, cu rabdare, mai vorbind singura, mai vorbind pe nenumaratele grupuri de whatsapp cu alti „oropsiti” ca mine si sustinandu-ne, am mai citit informatii legate de stilul asta de viata, au mai trecut starile de pofte si nervi si mereu „vinovatul” a fost acolo cu vorbele potrivite, mai incurajatoare sau mai usturatoare.

Sunt sadica si incapatanata, imi place sa-mi testez limitele, cu programul asta am vrut sa-mi demonstrez ca pot, sa fac ceva intr-adevar bun pentru mine si sa arat ca am vointa si sunt perseverenta. Am avut o perioada dulciuri in frigider, deschideam si le vedeam, apoi, ca un om nebun, tipam in frigider „nu ma tentati” si tranteam usa. Mi-am invins poftele, exercitii de respiratie, cu toate ca vorbeam despre mancare, o descriam atat de apetisant si cu atata patos, cu atatea detalii, incat chiar si unui om satul i se facea pofta sa manance ce-i povesteam eu acolo.

Si timpul a trecut, am eliminat din alimentatie multe, nu le prea duc dorul, am avut parte de monitorizare permanenta, in momente de cumpana am apelat la mici trucuri, per total am ajuns unde imi doream si simt ca se mai poate, trebuie doar sa vreau. Acum am ajuns la replici „te-ai topit de tot”, „esti prea slaba” (asta fiind mama care in facultate la un moment dat mi-a zis ca-mi pune lacat pe frigider :lol:), „mai opreste-te, imi placea mai mult de tine inainte”.

Acum, dupa mai bine de 7 luni, am de gand sa pastrez asta ca pe un stil de viata, nu e greu sa arati bine, doar sa stii cum si ce sa mananci, sa mananci cat mai curat. Rezultatele au venit treptat, prima oara mi-am dat seama ca lumea dupa vreo 2-3 luni, desi eu scadeam constant si uniform. Ma bucur din plin de ele, sunt mai sprintena, urc scarile fara sa gafai, arat mai pustoaica si parca zambesc mai mult.

E un drum anevoios, dar daca iti stii bine scopul, e realizabil, o spune cel mai pofticios om in viata. Si o recomand oricui vrea sa se reinventeze, sa-si schimbe stilul de viata, sa dea restart la sanatate si sa-si imbunatateasca viata si calitatea ei. Iar Vali, „vinovatul”, este aici pe tot parcursul, si prieten, si dusman, si calau, si judecator, si sustinator, si psiholog si consilier. Iar programul Body Engineering este ce trebuie!

Daca regret ceva, este ca nu m-am dus mai devreme la el. Si Vali mai face multe, de la cursuri de nutritie, detoxifiere, slabit, ingrasat, pana la alimentatie in sarcina, alaptare, diversificare, etc. Nu ii fac reclama, nu fac niciodata complimente gratuite, tot ce am povestit este perceptia mea despre tot ce mi s-a intamplat in ultimele luni, a fost cea mai buna alegere pe care am facut-o in ultimul timp!

PS: before si after:

before beforePoza after

mai 29, 2014

Povestea pantofilor de Dorothy

Ca majoritatea femeilor, am o pasiune nebuna pentru pantofi. Pana aici, nimic spectaculos, suntem multe impatimite, nu e ceva iesit din comun. Si toate avem o anumita pereche preferata, sau cateva pe care le purtam mai des, pentru ca sunt mai comode, mai la indemana, pai asortabile cu orice si pot insira multe alte motive pentru a avea un top al preferintelor.

Chiar si asa, niciodata nu avem cu ce sa ne incaltam, cu ce sa ne imbracam sau nu avem suficiente smacuri! Dar asta e alta poveste.

Acum miliarde de ani, intr-o epoca demult trecuta (prin anul 2 de facultate) mi-am achzitionat o pereche de pantofi rosii. O extravaganta pentru mine in perioada aia, cand eram fascinata de negru (inca sunt). Imi doream pantofi din piele (prefer sa fie din piele si de calitate, principii de-ale mele), frumosi, pe care sa-i port cand vreau sa ma simt feminina, draguta, bla bla. Partea cu feminitatea am dezvoltat-o de atunci, am trecut de la a ma uita obsesiv dupa blugi si pantaloni, la rochii. Dar sa revenim la pantofi. Imi doream niste pantofi pe care sa nu dau o avere, sa fie frumosi, si sa mi se puna mie pata pe ei. Aveam tiparul in minte impreuna cu cel mai important detaliu: sa fie negri.

Si cum ma plimbam eu frumos prin faimosul Sir, i-am vazut. Si m-am indragostit iremediabil. M-am invartit pe langa ei, i-am probat, i-am admirat si parca nu ma puteam dezlipi. Asadar, destinul a facut ca m-am facut cu o pereche de pantofi rosii, din piele lacuita, cu fundita, in genul stiletto. Le-am scos etichetele de pe talpa (mare fix cu chestia asta, ma uit mereu si la altii si-mi terorizez prietenele) si i-am scos pe strasse. Si eram cea mai incantata! Incantare dublata cand dupa cateva zile i-am vazut la Il Passo la pret inca pe atat!

In primele dati cand i-am purtat mi s-a spus ca sunt de Dorothy (sincer, chiar nu am cautat cum aratau pantofii ei, dar sunt sigura ca nu erau asa, ai ei erau mai comozi) si mi-a placut ideea. Asadar, asa le-a ramas numele: pantofii de Dorothy.

Si, pantofii de Dorothy au vazut multe: au iesit si in oras, au fost si la petreceri, au fost si la birou, au fost asortati cu geanta de aceeasi culoare, au fost apreciati, injurati dupa nopti de dans, abandonati cateva sezoane pentru ca pantofii cu botul rotunjit erau la mare cautare, ascunsi in dulap in cutie, ba chiar reinventati! Cum? De nevoie, dar au iesit chiar interesanti. Au tot fost purtati si, dintr-un accident, dupa o seara in oras am dat definitiv disparuta una din fundite. Ce tristi erau si incompleti! Trebuia sa fac ceva. Cum fundita exact ca cea ramasa nu aveam nicio sansa sa gasesc, am inceput sa caut niste fundite rosii care sa mearga in locul originalelor. Le-am gasit la un magazin de accesorii pe niste agrafe. Am cumparat agrafele, niste super glue si, ajunsa acasa, am smuls funditele de pe agrafe, mi-am luat adio de la vechea funda ramasa si le-am plasat pe cele noi.

Pantofii mei de Dorothy aratau foarte frumos! Si i-am mai purtat asa destul timp. Si au tot fost areciati. Toc mediu, bot nici ascutit, nici rotunjit, exact cat trebuie pentru stiletto, cusaturile alea pe fata care dadeau personalitate, i-am iubit mult!

Pana intr-o zi fatidica de marti (nu stiu de ce se spune la scorpion ca ziua norocoasa e martea, dar ma rog). Ultima oara cand i-am purtat era sa raman desculta. A cedat unul din ei usor usor. Nu stiu daca era cel care si-a pierdut fundita originala, de suparare, sau era celalalt. Cert e ca au decis sa ma paraseasca. Cu parere de rau am constatat ca nu exista cale de intoarcere, nu ne putem impaca, asa ca am renuntat la ei, relatia noastra a fost destul de lunga, de apreciat asta.

Cum eu cred in semne, clar asta e un semn ca imi trebuie o noua pereche de pantofi rosii! Noroc cu prietenii de la The 5th Element care sigur imi vor face o pereche asa cum imi doresc! Mi-e teama ca in loc de o pereche imi voi face vreo 3. Ca si Hydra careia ii tai un cap si-i cresc 3 in loc, pe acelasi sistem functionez si eu cand vine vorba de pantofi! Si abia astept sa fac un pic de terapie cu pantofi, pentru a-i jeli pe cei pierduti si a compensa cumva golul lasat de una dintre perechile preferate! 🙂

ianuarie 15, 2012

De ce sunt barbatii porci si femeile curve III

Dupa doua posturi in care-am mai spus una alta despre subiect, dupa numerosi gugalitori care astfel au ajuns la mine, dupa alte discutii in offline despre subiect sau subiecte similare… m-am gandit ca ar fi pacat sa nu fac din postarea asta cel putin o trilogie. Nu pot sa ma las mai prejos si sunt convinsa, ca oricat s-ar scrie pe subiect, mereu va fi unul controversat si indelung discutat si probabil nu se va ajunge la nicio concluzie general valabila. Desi adevarul e undeva la mijloc, mereu parerile vor fi subiective, discutiile aprinse si contradictorii iar convingerile probabil neclintite.

Ideea mea ramane aceeasi, in schimb, ca sunt asa unii din cauza celorlalti… pacat ca-n viata asta nu se pupa timing-ul curvelor cu al porcilor! Ca ei ar fi fericiti acolo-n lumea lor… Din pacate lucrurile nu sunt chiar atat de simple, vorba feisbucului, it’s complicated! Pentru ca, datorita bagajului din trecut, blocajelor si nepotrivirii, catalogarea asta reciproca sa fie facuta foarte gresit. Fara sa vrem, sau sa ne dam seama, comparam si facem legaturi cu trecutul. Am observat ca, in timp, barbatii care au suferit devin din ce in ce mai sensibili la detalii banale si de nepatruns in rest, iar femeile devin mai reci si mai dure si actioneaza in consecinta. O asociere dintre doua persoane asa, clar duce la niste perceptii gresite una despre cealalta. Si se duce naibilui tot!

Poate vazut din afara e un comportament de condamnat, ca nu e normal sa compari, ca nu-i normal sa porti dupa tine tot bagajul emotional… da, poate ca asa e, dar uneori nu se poate altfel! Si comportamentul distant este exact strategia cea mai potrivita de aparare, si daca nu e cea mai potrivita, atunci sigur e cea mai comoda. Pentru cel care-o aplica este foarte ok, pentru cel care simte efectele, nu. Si stai si te intrebi… totusi… toate lucrurile astea de unde au venit? Ca daca stai si tratezi efectele, povestea se va repeta, daca investighezi cauza si faci ceva in sensul asta, s-ar putea sa vezi schimbari.

Pai, toate lucrurile astea, au venit deopotriva din partea femeilor si din partea barbatilor. Pentru ca suntem firi diferite, pentru ca ar trebui sa ne completam. Dar complementaritatea asta asa, nu e ca la puzzle, perfect match, nu e just like that, in extrem de putine cazuri fericite se intampla asta. In cazurile de oameni normali si cu defecte, despre care vorbesc eu, lucrurile mai trebuiesc si ajutate, in sensul ca pentru ca lucrurile sa mearga, ambele persoane trebuie sa aiba rabdare, intelegere, bunavointa si sa comunice. Altfel, isi pot lua la revedere de la primele intalniri!

Numai ca lucrurile idealiste despre care vorbesc eu aici sunt cam greu de executat, fix din cauza blocajelor si bagajului. Totusi, daca noi suntem doooooooh si caposi, macar creierul nostru e mai destept, in timp sterge amintirile neplacute si le lasa pe cele frumoase, drept urmare, in locul celor urate, s-a facut loc pe hard pentru unele noi, preferabil si mai frumoase! 🙂 Si ar fi ideal daca am iesi din cochiliile noastre comode si am face un efort, mai ales daca avem si pentru cine! Frica de esec nu este pentru invingatori! Si chiar daca purtam masti, ca nu avem incotro, e tare bine sa fii tu cu putinele persoane care merita sa te cunoasca cu adevarat.

In general suntem superficiali, nu avem rabdare, nu ne dorim, nu ne simtim in stare sa lasam pe cineva sa ne descopere si sa ne vada vulnerabili, nu suntem capabili sa mai intelegem si sa aplicam in adevaratul sens cuvantul „commitment”, ca s-o citez pe o prietena… Iar femeile se indragostesc de ce aud si barbatii de ce vad. De aceea femeile se machiaza si barbatii mint! Depinde fiecare cat are de ascuns. Si asta mi se pare trist. Cu toate ca e adevar in chestia aia ca nu poti cunoaste un om o viata, daramite intr-un timp scurt. Dar de-asta spun eu sa nu ne mire nimic. Pentru ca rautati vor fi mereu, misoginisme si atacuri asupra barbatilor vor fi mereu, cu intentie, cu directie sau fara niciuna din cele de mai sus. Pentru ca mereu e simplu sa se faca glume de genul „De ce barbatii cu BMW-uri au succes la femei? Simplu, ele citesc printre randuri… Be My Wife!” 😆 sau „femeile spun ca toti barbatii sunt porci… dar cine le-a pus sa-i incerce pe toti?!” si in fond lucrurile raman aceleasi. Traim intr-o jungla, daca nu ne adaptam sa fim noi vanatori, vom fi cei vanati… oricum trecem prin ambele stadii alternativ!

Si dupa cum spuneam, barbatii au devenit sensibili, iar noi din ce in ce mai ale naibii. Ne-am sfasia intre noi, iar ei nu inteleg chestia asta, sau poate ei doar profita de situatie. Totusi, la ei chestia cu „esti prea buna pentru mine” e in general un mod delicat de-a zice „du-te dracu” si nu pentru ca isi recunosc slabiciunile. Asa ca, daca persoana aia a inspirat chestii misto mai mult decat la nivel superficial, poate o discutie ar edifica situatia asta, care e prea bun, care merita si care nu.

Oricum, cele trei nazuinte ale barbatului sunt: sa fie asa frumos cum crede maica-sa ca e, sa fie asa bogat cum crede fiu-su ca e, sa aiba atatea femei cat suspecteaza nevasta-sa ca are! 😛 Drept urmare, poate actiona in consecinta si poate nu e asa de condamnat. Babatii sunt mai rai decat femeile, mai suciti, vor si relatie si felatie in acelasi timp. Si uneori nu se tem s-o spuna cu voce tare, daca merge, bine, daca nu, nu! Si culmea, de multe ori merge si asta pentru ca exista prea multe optiuni, prea multa superficialitate, prea multa curvasaraie, prea multe ispite, ca iar sa citez pe cineva. Tiparele standard ale societatii nu se mai potrivesc in ziua de azi, dar asta depinde de perceptia fiecarui individ. Si pentru ca e usor si merge fara romantism si siroape, ei nu se mai strofoaca si se canalizeaza pe tinte usoare. Poate asa fac si femeile, cand intalnesc un tip dificil, nu-si bat capul, aleg varianta barbatului-carpa. Si unii, si altii, vor ajunge la un moment dat sa fie nemultumiti, sa se planga si sa fie nefericiti. Si… mai exista un adevar foarte valabil in zilele noastre: dragostea e pentru doi, dar mereu se gaseste cate-o curva care nu stie sa numere! Si uite asa, se duse romantismul! 😀

Una peste alta, ca o incheiere, tu vei fi clar un porc in ochii unei femei pe care-ai ranit-o, iar tu vei fi o curva pentru barbatul pe care l-ai dezamagit. Pentru ca de multe ori vrem sa parem ceea ce nu suntem, cream imagini, impresii si asteptari gresite… si ne alegem cu catalogari de-astea. Trebuie sa fim constienti ca avem fiecare partea noastra de porci si curve si, in primul rand sa fim sinceri cu noi, restul… e cancan!

ianuarie 9, 2012

Leapsa licean(l)a

Ce-i drept, n-am mai avut demult parte de lepse si, cum probabil se gandesc la mine niste oameni draguti, mai precis fiica mea Marmota… mi-a dat de lucru, sa execut o leapsa. Si nu asa oricum, ci cu regulament. Na-ti-o franta ca ti-am dres-o! Dar… cum e vai de parintii care n-asculta de copii, scriem si leapsa si regulamentul:

  • scrie minim 3 lucruri pe care tu le-ai fi început din clasa a 9-a specificand si cum anume te-ar fi ajutat
  •  transmite leapsa mai departe la minim 3 prieteni, maxim 5
  • scrie astfel încat să generezi comentarii, vrem să pornim o discutie constructiva
  • nu trebuie să scrii prea mult, insa nu trata leapsa superficial (un 400-500 de cuvinte e foarte bine) 😛
  • preia si regulamentul in articol ca sa stie lumea ce trebuie sa faca
  • raspandeste mesajul prin social media, insa fara a spama, vrem doar sa stie lumea de ea.

Liceul… bitter sweet memories… ca sa caracterizez in 3 cuvinte! 🙂 Liceu bun, am dat examen la matematica si romana, pe vremea aia se invatau comentariile ca poeziile si tare imi doream sa le pot pune pe muzica. Tin minte j’de melodii din vremurile alea, le cant pe de rost, da’ comentarii… pfuai! Niet! Nada de nada! Am intrat la mate-fizica, unde si optasem.

Si acum sa incepem cu partile amuzante sau care nu sunt foarte legate de scoala. Am fost mai apropiata de colegii mai mici cu un an decat de colegii de varsta mea, asa ca un lucru pe care mi l-as fi dorit, era sa fiu in generatie cu ei. Am fost singura generatie in multi ani care nu a avut balul bobocilor, datorita unei directoare ciufute. La naiba, si ma inscrisesem si la miss! 😆 Ne-am scos parleala anii urmatori, n-am ratat niciun bal tot liceul, chiar si dupa, un an.

Mi-as mai fi dorit sa stiu in liceu lucrurile pe care le stiu acum despre mine, si mi le-a spus dupa 10 ani fostul prieten de atunci, vai, de cate angoase si probleme si chinuieli m-ar fi scapat… dar ale tineretii valuri trebuie sa se manifeste, complexele si temerile la fel, altfel nu ne-am cali si n-am fi oamenii care suntem azi. Oricum, chiar si dupa atatia ani, am avut un maaaaaare zambet pe fata si self esteem-ul s-a inviorat fantastic! 🙂

Acum revenind la lucruri mai serioase, fiind la mate-fizica, implicit 4 ani am dat teza la fizica si chimie. Nu mai stiu nimic! Dupa atatia ani abia stiu ca g=9,8 m/s la patrat, stiu elementele chimice si formulele catorva substante si mai stiu cum se deseneaza benzenul. Mi se pare trist… ma rog, nu ca mi-ar folosi acum…! 😀 Mi-as mai fi dorit sa am acelasi profesor de mate tot liceul, nu sa incep cu un varzalau, sa cad in prapastie si sa ma ridice meditatiile, ca apoi sa iubesc analiza matematica fix pentru ca proful a fost unul de exceptie. Si tare mi-as mai fi dorit sa nu fie nevoie sa fac fituici la absolut fiecare teza la romana, pentru ca nu puteam retine expresii pompoase si trebuia sa zic cu-cuvintele mele ce mama zmeilor a vrut sa zica autorul… asa aveam niste blocaje si niste probleme cu scrisul la romana, nu stiu cum de acum sunt in stare sa scriu pe blog si cateodata chiar am scris articole demne de revista (asa mi s-a spus, nu ma laud singura).

Mare lucru nu pot spune ca as fi schimbat in liceu, pentru ca a fost o perioada nebuna si de ratacire pentru mine. Daca de mica am zis cantareata/dansatoare/actrita, in liceu ma apucasera nebuniile cu avocatura… mai tarziu la facultate dupa doua semestre de drept m-am felicitat ca n-am luat-o pe calea aia! Si undeva acolo, in sufletelul meu, eu stiu ca de mica aveam dreptate si am stiut tot timpul ce vreau si ce ma face fericita… Uof, sa ma ascult mai des, ca instinctul meu de fata mare nu ma-nseala! 😉 Si fix ca don’soara care mi-a predat leapsa, am amintiri frumoase din generala si facultate, dar despre ele, intr-un alt post.

Acum predau legatura la cealalta fiica, Crocoditza, la Sburlea, care sigur are povesti misto legate de liceu, am eu un feeling asa si la Petro, care spune lucrurilor pe nume tare frumos si mereu imi face placere s-o citesc. 🙂

septembrie 28, 2011

Reuniunea de 10 ani

In weekend-ul care tocmai a trecut am avut reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului. Daca stau bine sa ma gandesc s-au intamplat o gramada in ultimii 10 ani… si totusi… parca a fost ieri. Iar intalnirea cu colegii mei mi-a intarit si mai mult senzatia asta. Si mi-a placut foarte.

Poate de-a lungul anilor mi-am inchipuit cum va fi dupa 10 ani, tin minte ca la bal intr-a 12-a chiar ma intrebam daca vom face reuniune si cine va veni, cum vom arata, daca ne vom mai recunoaste… wow, ce varste „serioase” vom avea etc. Si iata ca ziua aia a venit, cam tarziu fata de alte generatii sau alte licee, dar important e ca evenimentul chiar a avut loc. Si uite ca i-am recunoscut pe toti cei care au venit, sunt multi neschimbati, uite ca avem si varste serioase, dar stim sa fim la fel de tineri si zapaciti ca-n liceu si una peste alta am avut o intalnire de care-mi voi aminti cu placere.

Mereu i-am admirat pe ai mei cum se tot intalnesc cu colegii lor si, chiar daca n-am fost apropiata de colegii mei de generatie, ci mai mult de cei cu un an mai mici, mi-am dorit mult o reuniune. Si nu orice fel de reuniune, ci una cu toata generatia, un fel de reeditare a balului, dar nu atat de somptuoasa. Ajutor de nadejde… maretul Facebook! Si uite asa s-au pus cap la cap data, ora, locatie, detalii, confirmari, infirmari, discutii, telefoane… si am ajuns pe data de 24 septembrie, la ora 17:50, cu 10 minute inainte de ora fixata sa fim vreo 5 oameni in sala de festivitati a liceului. Panicaaaaaaaaaaaaaa… tino-nino-tino-nino in capul meu! Aveam vreo 40+ confirmati (rusinicaaaaaaaaa… dintr-o generatie de 150) si 4 profesori, culmea, niciunul diriginte! Si-am zis, eh, ghinion, aia e … cine vine, bine, cine, nu, nu, nu poti multumi pe toata lumea, nu poti strange just like that atatia oameni si tot asa.

Si cineva acolo sus inca ma iubeste, drept urmare, usor-usor au inceput sa vina. Au fost cativa confirmati care n-au venit si altii care nu spusesera nimic si-au venit. M-am bucurat ca unii au venit neconfirmati, chiar daca vor face si cu clasa lor si am fost cam dezamagita din cauza celor care au confirmat si n-au mai venit, dar nici nu au anuntat. Dar la chestii de-astea mereu apar suprize. La fel cum a fost cu dirigintii si cataloagele… initial confirmasera cativa, trebuiau sa ia cataloagele si sa ne strige, dar a cazut. Drept urmare, ne-au vorbit putinii profesori prezenti apoi fiecare am spus cate ceva despre noi, pe reteta casatoriti sau nu, copii sau nu, ce am absolvit si pe unde lucram… adunati pe scaune in cerc, ca la AA. 😆 Am vrut ca speech-ul meu sa fie mai lung, dar am avut emotii, am incercat sa fiu amuzanta si le-am spus ca probabil e clar ca n-am prea multe obligatii daca sunt aia care a tras de ei sa ne reunim.

Apoi ne-am mutat la restaurant, unde ne-am indestulat cu bucate alese (zici ca spun o poveste), am baut si ne-am veselit pana tarziu in noapte. Stiu ca nu-i frumos ce-am facut, dar „better safe than sorry” asa ca, fiecare cum a ajuns, m-am dus cu mana intinsa. Ca sa pot sa stau si eu linistita ca ies banii si nu dau de la mine in plus si nici nu raman pe acolo sa spal vase. 😀 Cu toate ca n-am fost nici o clasa si nici o generatie unita, per total a fost o seara frumoasa, am facut maraton de poze, am depanat amintiri, am ras, am ciocnit paharele si ne-am bucurat de revedere. Culmea, nu au fost carcotasi, nu m-a injurat nimeni, ba dimpotriva, s-a apreciat efortul, pe langa FB, ajutoare de nadejde au fost si profesoara de sport si colega de banca… deci cu atat mai mult m-am bucurat.

Imi pare rau pentru cei care n-au venit, foarte rau pentru cei care intr-adevar isi doreau sa ajunga si nu au avut cum din motive bine intemeiate… de ceilalti care stiau si n-au aratat niciun interes, chiar nu-mi pare rau, nu meritau sa fie prezenti! dupa afirmatia asta poate o sa primesc vorbe „dulci”, dar chiar nu-mi pasa! Ma bucur pt revederea cu ceilalti si sper sa facem chestia asta mai des, vin cu placere, dar sa mai organizeze si altii! 😀 Ca eu vin cu drag daca sunt chemata! Poze… deocamdata aici, aici si aici.

Deja am fost solicitata la anul sa particip la reuniunea generatiei 2002, cei de care am fost mai apropiata si ghici… abia astept!

iulie 21, 2011

Whatever

Asa-i invidiez pe oamenii aia care spunand „whatever” chiar asa si fac! Si o cred si o simt pe bune… si asta nu inseamna neaparat ca sunt ignoranti, nesimtiti sau altfel. Poate sunt doar practici, realisti si pragmatici, aleg calea cea mai usoara… pe stilul „cand ma apuca cheful de munca, ma ghemuiesc in coltul meu si astept sa-mi treaca” sau „nu lasa pe maine ce poti face azi, lasa pe poimaine, ca poate intre timp se rezolva”. 😆 Da, poate e si delasare si la lucruri importante nu e bine sa fii asa, ca usor, usor nu mai prezinti credibilitate. Bai, dar la banalitati si prostii, ce bine e sa te poti detasa instant! Si vreau si eeeeeeeeeeeeeu!

Dar cum norocul meu se joaca tare frumos cu mine… e imperios necesar sa ma adaptez, ca altfel fac riduri si imi ies fire albe si nu pot face asta, nu-mi pot dezamagi fanii care ma cred mult mai pustoaica! 😀 Numai ca de mica am avut niste vise, idei, principii, conceptii care poate m-au facut sa vreau sa fiu stapana pe majoritatea situatiilor din viata mea. Nu de putine ori mi s-a spus ca sunt control freak, ca sunt dura, ca sunt extremista, ca sunt babau si ca am fitze… dupa cum am zis, numai lucruri bune! Si eu ma incapatanez, si ma tin cu dintii de ideile mele, si ma agit ca pepsi-ul… si n-ar trebui! Adica pe chestii serioase, poate ca merita sa ma agit, dar pe banalitatile de zi cu zi… nu, nu, nu!

Asa ca Ada a rarit chestiile gen Mama Dolores, isi vede mai mult de sufletelul ei, isi ocupa timpul, ca sa nu-si ocupe mintea, nu mai face planuri, nu-si mai creeaza asteptari si merge cu valul. E mai bine asa… sunt multe lucruri inexplicabile si oricat te incrancenezi sa le descurci, poate mai rau faci si le incurci sau le ingreunezi… mor cand aud chestia aia cu „lasa timpul sa-si faca treaba”, dar… cam asa e. Dar, vorba unui prieten, daca toate lucrurile bune vin la batranete… nu mai am nevoie! Sa speram ca nu… se zice ca „good things come to those who wait”… pai nene, inseamna ca ma asteapta lucruri incredibil de bune, minunate, mirobolante si speciale! Si parca vad ca or sa vina toate buluc, ca doar Murphy e prietenul meu, ce mama zmeilor!

Si, pentru ca nimic nu e intamplator, iau lucrurile asa cum sunt, asa cum vin, nu le mai despic in patru, decat poate un pic superficial in minte, stiu ca exista semne peste tot, trebuie doar sa le vezi… si ma voi increde mai mult in instinctele si intuitia mea, chiar daca se bat cap in cap cu vorbele aruncate in vant si… restul e cancan! Si WHATEVER e o atitudine corecta, care te fereste de multe belele si de dileme, probleme si ganduri adunate. Stiu ca am mai zis, dar exista un sambure de adevar in chestia aia cu „fericiti cei saraci cu duhul”, asa ca …sa nu mai stiu eu tot, sa nu mai intuiesc, sa nu ma prind repede, sa nu prind cateva fragmente si apoi sa le pun cap la cap intelegand ce se intampla! Nuuuuuuuuuu, nu se face asa! Trebuie sa pari mai fraier decat esti, ca altfel o iei pe carari, ca subsemnata! 😀 Tocmai de-aia eu mi-am dat doua palme, shmaf-shmaf si am schimbat foaia: ia sa nu mai stie nimeni ce vreau si ce gandesc eu de fapt… sa ma astept la orice din partea oricui… sa fiu mai detasata si mai miserupista!

Bai, ce usor e! In continuare aceleasi lucruri conteaza pentru mine, in continuare sunt buna si nebuna, in continuare fac lucrurile care-mi plac, ma simt bine in pielea mea, ma simt libera si mereu zambitoare… doar ca aplic acel WHATEVER de care avem nevoie demult! 😉 Si nu ma astept sa fi fost coerenta in postul asta sau sa inteleaga cineva ce-am scris aici… W H A T E V E R!!! 😆

iunie 11, 2011

Scorpionii sunt cei mai tari

Fiecare intelege ce vrea din afirmatia de mai sus. Lasand la o parte ca e o axioma… referindu-ma la concertul de aseara… a fost tareeeeeeeeeeee!

Sa incepem cu inceputul. Ziua de joi a fost asa, ciudata, cam data peste cap, ori am fost eu cu capsa pusa, ori s-au aliniat planetele impotriva mea, in fine… Am ajuns la concert, m-am intalnit cu o prietena, urmand s-o asteptam pe vara-mea, ca la mine erau biletele. Ne postam acolo in fata, dau indicatiile prin telefon si asteptam. Ei bine, jandarmii vietii au inceput sa faca pe zeii pe domeniul public, sa ne dam mai incolo, sa mergem sa asteptam dupa nu stiu ce gard, daca nu, sa intram odata. I-am pizduit destul de bine… frate, e domeniul public, de ce-mi zici da-te mai incolo?! am platit bilet, nu mi l-ai dat tu moca! asa ca stau unde vreau, sa fie clar… ma duc mai incolo cand vreau eu, nu cand suferi tu de sefie si ordoni… fuck off!!! Prietena mea s-a cam speriat de atitudinea mea, drept urmare era cumintica si s-a departat de mine… cica sa n-avem proleme… ba pardon!  😆 Era Babau in actiune, n-avea cum!!!

Si, cum varutza a venit, am intrat in incinta, nu inainte de-a mai avea un mic show la poarta urmatoare. Pe vara-mea n-au vrut s-o lase cu bricheta, a reusit sa se eschiveze, iar pe mine m-au pus sa arunc deodorantul. OMG, sunt plecata de azi de dimineata, m-am schimbat si eu… trebuia sa put?! Si un nene ca cica sa-l pun eu bine undeva si il recuperez cand se termina concertul. Hai, fii serios! Deci… o fi fost arma alba un deo stick, cine stie… ce oameni… Whatever! Intrand in atmosfera, m-am gasit si cu niste prieteni din Sibiu, am facut gasca mai mare si ne-am asezat strategic sa vedem cum trebuie. E prima oara cand artistii au fost punctuali pe scena. Nemti, dom’le! 🙂

Si a inceput show-ul! Care a fost incendiar. Au cantat piese consacrate, piese pe care iar le-am legat de anumite momente… ma dureau palmele de cat am aplaudat, am dansat, m-am zbantuit, m-am simtit excelent! La baladele care m-au uns pe suflet mereu am cantat din tot sufletul, azi, culmea, inca am voce… si multi neprezenti au ascultat melodiile preferate prin telefon. A fost senzational! They rocked me like a hurricane so much, that I sure needed a holiday, but, since the best is yet to come and a wind of change was blowing, I needed them to send me an angel to say to him I’m still loving you! 🙂

Doua ore au trecut pe nesimtite, mi-a placut rau. La gazon A erau puse niste placaje de lemn pe jos si cand ovationam, dadeam si din picioare ca o turma de elefantei, ce mi-a placuuuuuuuuut!!! 😀 Si fluieram cu varutza, ca bajetii, ca pe stadion… iuhuuuuuu! Pentru o suma modica, dau si meditatii!

Cand s-a terminat concertul am mers pana la metrou pe jos, dar cu haha hihi, nu mi s-a parut lung drumul. M-am amuzat ca cei din Sibiu ziceau ca tot ce e la sud de Carpati… sunt olteni… pana in Australia. 😆 Si se plangeau ca pana se gata luminile, adica pana la metrou e drum lung. Ne-am hlizit noi ce ne-am hlizit, dar poate ca au avut dreptate. Spun asta pentru ca am fost din nou toanta, indrumand un cuplu, prin cotloanele metroului. Adica explicat cum schimba la Victoriei, cum ies la Unirii pe unde vroiau. La ora aia nu mai circula nimic, eu as fi mers pe jos pana acasa, nu ma ia niciun taxi atat de aproape. Dar, cum ei mergeau fix pe acelasi traseu mai departe, le-am propus sa luam toti 3 un taxi, ma lasau in drum si ei plecau mai departe. Cand am ajuns la taxi-uri, mi-au zis „multumim, buna seara” s-au urcat in taxi si dusi au fost… fix pe drumul spre casa mea. Superb, de exceptie! Asa-mi trebuie daca sunt amabila si vreau sa ajut! Damn it!

Nu mai conteaza, important e ca a fost un concert de vis, am cantat din suflet, am trait intens toata atmosfera aia si m-am bucurat ca macar o data-n viata am apucat sa-i vad pe Scorpions pe scena. Astept cu mare interes Bon Jovi!

martie 16, 2011

Impresii de la job

Dupa cum spuneam, am un nou job. Am schimbat macazul, in sensul ca am schimbat domeniul cu totul, asa ca am cam luat-o de la 0. Si, fiind in a treia saptamana de lucru, mi-am facut o imagine de ansamblu si-mi pot da cu parerea. Firma unde activez este firma de recrutare, care plaseaza in principiu ingineri si personal tehnic pentru industria de petrol si gaze in primul rand. La o prima descriere, ai crede ca nimic mai simplu. Ei bine, foarte gresit! Daca un om de HR normal trebuie sa stie anumite lucruri, aici trebuie sa stii de 100 de ori mai mult.

Astfel ca eu, floricica, fara experienta si pregatire in domeniul resurselor umane, m-am avantat in treaba asta fiind dispusa sa invat tot ce trebuie. Ma ajuta cat de cat experienta de pe marketing, experienta anterioara si experienta acumulata ca si candidat. Dar asa, la modul 2%. 😀 Ca in rest, de cand am inceput, zi de zi am ingurgitat informatii noi, am fost ca un burete care incearca sa absoarba tot. Am aflat despre proiectele in derulare, despre meserii, domenii de activitate, job order, job description, ghid de interviu, profil de companie, cum se produce curentul electric, cum se extrage petrolul, am citit carti despre cum te pregatesti pentru un interviu ca si candidat dar si ca recrutor, ce trebuie sa faca un recrutor, despre competente, cum vorbesti cu oamenii, am procesat CV-uri etc. Am invatat o gramada de termeni tehnici, e pliiiiiiin de abrevieri… am aflat ca inginerii sunt de tzshpe feluri si fac diverse chestii, fiind specializati pe o anumita activitate, la fel sunt si tehnicienii… este o intreaga ciorba de meserii, fiecare cu specificatiile ei, asezonata la o garnitura de domenii… o nebunie!

Inca nu le am ca lumea structurate in capsor, dar usor-usor fac eu ordine in toate si le pun cap la cap, mai am de studiat „summary of skills” pentru fiecare meserie, mai am de procesat multe CV-uri pana cand sa fie piece of cake si trebuie sa-mi fac curaj sa intervievez oameni. Si, cum exista un inceput pentru orice, azi am avut primul interviu. Alaturi de o colega, bineinteles. Aveam emotii, dar am trecut repede peste, a fost un dialog ok, am pus intrebari pertinente, m-am lamurit, nu este atat de complicat pe cat mi-am inchipuit. Si, ca sa fie din nou o nebunie, azi am mai participat la o intalnire cu un potential colaborator, o firma similara cu a noastra… si ziua s-a incheiat cu mine si o tanti care ne propunea niste servicii de promovare online si pe care am jumulit-o un pic. 😀

Am observat ca multi oameni habar n-au sa faca un CV, habar n-au ce sa spuna la un interviu, nu stiu sa-si detalieze activitatea profesionala, sau insista prea mult pe amanunte nerelevante. Nu mai zic de cei care nu scriu si nu vorbesc corect, ce aveam eu bazdaci din cauza asta, cred ca e doar inceputul, si-o sa ma crucesc de ce-o sa vad/aud. E super cand suna candidatul si spune „am trimis si eu un CV” (stiu ca sunt rea, dar de fiecare data cand aud asta imi vine sa raspund „asa… si?” )… fara sa spuna cum se numeste, ce meserie are, eventual cand a trimis CV-ul, detalii pentru gasirea in baza de date… greu, greu, dar cu sfaturi pentru toti din categoria asta, voi reveni intr-un alt post, cand o sa invat si mai multe si-o sa am un background serios de interviuri, ca sa am o baza de discutie.

Acum ca primul pas a fost facut, am mai multa incredere in mine! Si-mi place asta! Imi place ca am un job care-mi solicita creierul, care ma pune sa caut, sa ma informez, sa invat, sa simt ca ma dezvolt si evoluez. La inceput, dupa cateva zile m-am panicat, am avut o cadere… o mica stare de depresie, ca eu nu pot, ca e prea mult, ca nu e ceea ce mi-ar trebui, ca n-o sa invat niciodata atatea (bine, stau si prost cu rabdarea si-as vrea sa ard repede etape) dar am zis ca nu-mi va lua nimeni capul daca voi mai gresi, iar la interviuri nu eu ar trebui sa fiu cea emotionata. Si, cum seful ne da mana libera, sa venim cu idei, am ceva idei si-ar fi tare bine sa se concretizeze. Asa ca, de la disperare am trecut la incantare… sunt ocupata toata ziua, ma simt utila, imi place sa vorbesc cu oamenii, daca-i pot ajuta, cu atat mai bine… n-am timp sa mananc ca lumea si am mai dat ceva jos… sunt pe drumul cel bun! 😀

Asa ca am de gand sa aplic CPD (continuing professional development) si sa vedem ce-o iesi!

martie 14, 2011

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Am primit de la LiaLia, vulpita mea preferata, o leapsa tare draguta, pe care o voi onora cu placere. Desi am zis mai demult una alta, despre subiectul asta, nu ma deranjeaza sa-l reiau, cu adaugiri din adolescenta. 🙂

De mica mi-a placut sa cant, sa topai, sa fiu o mica vedeta aplaudata. Si daca toti copiii aveau chestii standard pe care vroiau sa le faca atunci cand vor creste, eu eram mai cu mot. Cred ca am vrut si eu sa ma fac doctorita cand eram mica, stiu ca-i mazgaleam bunicului hartii cu pixul, ii dadeam retete de dipiridamol (nici nu stiu daca exista sau a existat vreodata denumirea asta). Si el intra in jocul meu. Apoi am trecut la alt nivel, ma facusem ceva mai maricica. Nu stiu de unde, dar aveam niste seringi, plus cateva ace. Nu mi-a fost frica deloc, cum ca m-as intepa sau altceva. In schimb, toate papusile erau bolnave, astfel ca eu le faceam injectii subcutanat. Nu stiu unde vazusem eu asta, dar imi placea foarte mult sa infig acul ala in cauciucul din care erau facute papusile… copil sadic.

In afara de episoadele astea, cand eram mica si eram intrebata ce vreau sa devin, stiam foarte clar: „cantareata, actrita sau dansatoare”. Mereu mi s-a parut fascinant domeniul asta, sa fiu pe scena, sa fiu artista. Am avut destule tentative, dar n-a fost sa fie, decat la nivel de hobby.

Cand m-am facut mai maricica, si eram prin generala, incepusem sa ma uit la tot felul de filme si mi s-a parut foarte interesant sa ma fac avocat. La cum erau cazurile alea in filme prezentate si cum era cate o avocata de facea praf orice argument etc, am zis ca mi se potriveste manusa. Ideea asta a persistat ceva timp, chiar si prin liceu. Sincera sa fiu, nu mai stiu de ce n-am dat la drept. In schimb, in liceu m-a zapacit de cap matusa mea sa ma inscriu la ANI (Academia Nationala de Informatii), sa urmez cursurile si sa raman in sistem… job asigurat plus diverse alte facilitati. Am umblat ceva sa-mi fac dosarul, am trecut de probele medicale si psihologice dar, cand a fost sa ma duc la primul test, cel de engleza, coincidea cu examenul la ASE la REI, asa ca brusc si dintr-o data, am zis ca ma duc la ASE, ca mie nu-mi trebuie uniforma, „da, sa traiti” si alte de-astea.

Dar si la ASE, tot o nehotarata am fost, pentru ca, din cate imi amintesc, am dat la REI, management, comert si inca vreo doua alte facultati… ca am zis Dumnezeu cu mila, unde-oi intra… la ce subiecte scarboase erau la matematica la admitere. A fost comert care ulterior s-a transformat in marketing. Am facut doua semestre drept… m-am felicitat ca n-am dat la facultatea asta, ca cedam psihic.

Ca economist proaspat absolvent si cu experienta part time promoter, accepti cam ce job ti se ofera. Si chiar daca visam sa lucrez intr-o agentie de publicitate, chiar imi place, mi-a placut marketing-ul si mi-a deschis mult mintea si orizonturile, am avut de-a face cu partea asta doar tangential.

Dupa mai bine de 5 ani de munca, in care am cam schimbat domeniile, inca visez la ce ma voi face cand o sa fiu mare. Si anume, am de gand sa muncesc pentru mine, nu pentru altul. Pana atunci mai e si sincera sa fiu, in conditiile astea, nu stiu cat de rentabil este si cat de realizabil. Pana una alta sunt recrutor in devenire. Nu mi-am imaginat ca-mi va placea asta, dar am atata experienta ca si candidat, incat n-ar trebui sa fie o problema… chiar daca nu mi-a placut si nu mai tin minte nimic din ce-am invatat in facultate la MRU. Ce fac acum imi place si ma dezvolta, asta-i cel mai important!

Si totusi, cand o sa ma fac mare, vreau sa am meseria de OM FERICIT! Restul e cancan! Cine mai doreste si pofteste, e liber la lepse, serviti, va rog!

martie 2, 2011

Absenta motivata

In ultimul timp am fost certata ca n-am mai scris. Adevarul e ca niciodata n-am lasat blogul in paragina atata timp. Imi cer scuze celor care au batut la poarta moderarii si eu eram cu capra la raze. Celorlalti nu le cer scuze, pentru ca pe tarlaua mea cultiv cand am eu chef. Si cum seminte roditoare (subiecte) n-am prea avut, sau n-am avut sapa (timp) si semanatoare (chef), am amanat momentul.

Dar, ca sa nu cumva sa moara cineva de grija mea, va spun ca sunt in grafic, n-am murit, nu m-am depresat si nici n-am renuntat la scris si la alte ambitii. Deci alive and kickin’! Hard!

In timpul asta s-au intamplat ceva lucruri, mai frumoase, mai urate, mai surprinzatoare, mai, mai, mai… astfel ca viata in offline a fost mult mai picanta si interesanta decat in online. Am bifat cateva iesiri dragute, karaoke, quality time cu prieteni dragi, am bifat ceva filme, am avut parte de o surpriza placuta si neasteptata care ma tot face sa zambesc, am cunoscut oameni noi si haiosi, am bifat chiar si teatru.

In toata avalansa asta trebuia sa fie si un lucru mai putin placut. Si anume ca am ramas fara job. Din nou! Asa-mi trebuie daca ling acolo unde am scuipat! Adica m-am angajat la o firma care are legatura cu primul meu job, de unde am plecat pentru ca vroiam altceva. In fine… aveam o stima deosebita pentru patron si m-am bucurat sa colaboram. Numai ca mi-a facut o faza de n-am crezut ca vreodata mi se va intampla mie asa ceva: la doua zile dupa ziua mea, a zis sa ma pupe sa ma felicite… a vrut sa ma pupe altfel. Am reactionat urat, l-am pus la punct si de atunci ne-am evitat.  Sa ne intelegem: 70 de ani gen, casatorit… neinteresant ca se scalda in bani… bleah! Cand s-au terminat cele 3 luni, contractul pe perioada determinata mi-a spus pa. Era de asteptat, eram pregatita si nu mi-a parut rau. Dar cam de atunci detest majoritatea barbatilor. Evident ca exista si exceptii, si ma bucur ca una imi este aproape.

Astfel ca dupa o vacanta de 2 saptamani, am inceput un nou job, intr-un domeniu nou pentru mine, unde am o gramada de invatat. Cum am o experienta vasta a interviurilor, am decis sa trec de partea cealalta a baricadei, sa nu mai fiu eu candidatul, sa fiu intervievatorul. Sunt la partea cu invatatul intens, sunt exigenta cu mine, vreau sa ard repede etape, sunt agitata… drept urmare tot schimb stari. Incerc sa ma echilibrez din punctul asta de vedere… si chiar daca e nebunie pe termen scurt, pe termen lung cred ca am numai de castigat. Vom vedea pana la urma daca asta va ramane cariera mea sau nu.

Asa ca, dupa cum bine se observa, Ada face bine. In ciuda tuturor complicatiilor si a piedicilor, I will survive! 🙂

PS: Vineri seara se repeta nebunia de petrecere cu muzica anilor 80-90! Detalii aici! Abia astept!