Tasha

De aproape trei saptamani viata mi s-a schimbat. Scriu acum articolul asta si imi sta in brate, dormind, asa se simte cel mai bine. Sunt mai fericita, zambesc mai mult, poate sunt mai empatica si totul datorita ei.

La un moment dat mi s-a pus o pata. Una de care nu mai scapam. Si mie cand mi se pune pata si simt ca asta trebuie sa fac, o fac, eventualele regrete sa vina pe urma, decat sa traiesc cu „what if”. Am fost intr-o sambata sa vad gogosile pufoase. Imi doream un baiatel si m-am ales cu o fetita.

M-am topit cand i-am vazut pe toti jucandu-se si fiind cele mai dragalase fiinte pe care le vazusem in ultimul timp. Unul dintre ei a venit la mine si a inceput sa ma traga de soseta, sa se joace cu mine. Apoi, ostenit de atata joaca, s-a ghemuit la picioarele mele si a adormit. E un semn de incredere, ca se simte in siguranta in preajma ta. Am aflat ulterior ca era fetita. Si cred in destin si in semne. Ea m-a ales pe mine. Ce sa fac? s-o iau, sa n-o iau? Sa iau baietel pana la urma? Toti erau frumosi, a fost o decizie grea. Avandu-l si pe frati-miu cu mine, ma mai lasam influentata si de el si eram extrem de nehotarata, ceea ce rar mi se intampla (i-as fi luat pe toti!!!). Totusi, mi-a ramas inima la ea si m-am codit cateva ore, dupa care hotararea a fost luata, ea ramane, ea m-a ales, e clar!

Asteptarea pana s-a facut mai maricica a fost tolerabila, desi o asteptam ca pe nu stiu ce. Mai greu a fost cu numele, am tot facut research si degeaba, tot numele pe care l-am simtit i l-am dat. Si i se potriveste. Stiam exact la ce ma inham si, cu cat mi se spunea ca va fi greu, ca e complicat, parca imi doream mai mult sa ajunga la mine, la casuta ei! In ziua cea mare am fost s-o iau si ma incercau tot felul de sentimente: daca nu ma voi descurca, cum ne vom intelege, oare este ceea ce-mi trebuie mie?! Doar ca, asa cum ii incurajez pe oamenii din viata mea sa faca ceea ce-i face fericiti, asta am connsiderat ca ma face fericita, s-o am pe ea langa mine. Si a fost cea mai buna decizie si am cel mai bun sentiment!

Pentru ca este A-DO-RA-BI-LA!!! O iubesc de nu mai pot si ador ca e lipicioasa si se bucura cand ma vede. E atat de afectuoasa, la cat de mica este, se vede ca se straduieste sa ma faca sa zambesc. Ne-am adaptat foarte bine una cu cealalta, incepem sa prindem curaj, imi arata cat de desteapta si receptiva este, este ascultatoare si la fata de miloaga pe care o are, n-ai cum sa te superi pe ea, indiferent de ce ar face.

Si da, face dracarii, ca doar e copil. Ferfenita hartia igienica, mi-a furat animalele de plus si le smotoceste ea, caca si pipi prin casa si pe pled, dar si pe langa, a reusit sa intre in dulapul de incaltaminte (si cum eu sunt fanatica, am multe) si mi-a ros o pereche de ghete, insira jucariile pe unde apuca, cand face diverse mai si calca si apoi se plimba prin toata casa, plange dupa mine si fac baie asistata si astea sunt asa, de inceput.

Dar chiar nu conteaza ca dau de doua ori pe zi cu mopul prin casa (am devenit si un pic obsedata, omg, o sa fiu ca mama!!!), ca strang dupa ea, ca-i port de grija sa manance, ca-i gatesc, ca-mi amortesc picioarele in aceeasi pozitie doar ca sa nu-i tulbur somnul.

Mai avem un vaccin si apoi iesim afara si abia astept sa ne alergam prin parc, in casa alergam destul, dupa fiecare pui de somn parca sta la incarcat dar, Doamne, mi-e atat de draga, incat n-as da-o pentru nimic in lume! Stim sa facem pe pled absorbant, am invatat „sezi” si „da labutza” si aproape am invatat „fetch” si „sit nice”. Si aventurile continua!

Si, ca sa n-o mai lungim, ea este TASHA, noua membra a familiei, aka Miloaga aka Caprita aka Escroaca Sentimentala aka Tzutzurica aka FrumoasaLuMama aka Prapadenie etc. si este Jack Russell Terrier:

 9585_10209093340470847_784504860072368544_n

Anunțuri

Povestea pantofilor de Dorothy

Ca majoritatea femeilor, am o pasiune nebuna pentru pantofi. Pana aici, nimic spectaculos, suntem multe impatimite, nu e ceva iesit din comun. Si toate avem o anumita pereche preferata, sau cateva pe care le purtam mai des, pentru ca sunt mai comode, mai la indemana, pai asortabile cu orice si pot insira multe alte motive pentru a avea un top al preferintelor.

Chiar si asa, niciodata nu avem cu ce sa ne incaltam, cu ce sa ne imbracam sau nu avem suficiente smacuri! Dar asta e alta poveste.

Acum miliarde de ani, intr-o epoca demult trecuta (prin anul 2 de facultate) mi-am achzitionat o pereche de pantofi rosii. O extravaganta pentru mine in perioada aia, cand eram fascinata de negru (inca sunt). Imi doream pantofi din piele (prefer sa fie din piele si de calitate, principii de-ale mele), frumosi, pe care sa-i port cand vreau sa ma simt feminina, draguta, bla bla. Partea cu feminitatea am dezvoltat-o de atunci, am trecut de la a ma uita obsesiv dupa blugi si pantaloni, la rochii. Dar sa revenim la pantofi. Imi doream niste pantofi pe care sa nu dau o avere, sa fie frumosi, si sa mi se puna mie pata pe ei. Aveam tiparul in minte impreuna cu cel mai important detaliu: sa fie negri.

Si cum ma plimbam eu frumos prin faimosul Sir, i-am vazut. Si m-am indragostit iremediabil. M-am invartit pe langa ei, i-am probat, i-am admirat si parca nu ma puteam dezlipi. Asadar, destinul a facut ca m-am facut cu o pereche de pantofi rosii, din piele lacuita, cu fundita, in genul stiletto. Le-am scos etichetele de pe talpa (mare fix cu chestia asta, ma uit mereu si la altii si-mi terorizez prietenele) si i-am scos pe strasse. Si eram cea mai incantata! Incantare dublata cand dupa cateva zile i-am vazut la Il Passo la pret inca pe atat!

In primele dati cand i-am purtat mi s-a spus ca sunt de Dorothy (sincer, chiar nu am cautat cum aratau pantofii ei, dar sunt sigura ca nu erau asa, ai ei erau mai comozi) si mi-a placut ideea. Asadar, asa le-a ramas numele: pantofii de Dorothy.

Si, pantofii de Dorothy au vazut multe: au iesit si in oras, au fost si la petreceri, au fost si la birou, au fost asortati cu geanta de aceeasi culoare, au fost apreciati, injurati dupa nopti de dans, abandonati cateva sezoane pentru ca pantofii cu botul rotunjit erau la mare cautare, ascunsi in dulap in cutie, ba chiar reinventati! Cum? De nevoie, dar au iesit chiar interesanti. Au tot fost purtati si, dintr-un accident, dupa o seara in oras am dat definitiv disparuta una din fundite. Ce tristi erau si incompleti! Trebuia sa fac ceva. Cum fundita exact ca cea ramasa nu aveam nicio sansa sa gasesc, am inceput sa caut niste fundite rosii care sa mearga in locul originalelor. Le-am gasit la un magazin de accesorii pe niste agrafe. Am cumparat agrafele, niste super glue si, ajunsa acasa, am smuls funditele de pe agrafe, mi-am luat adio de la vechea funda ramasa si le-am plasat pe cele noi.

Pantofii mei de Dorothy aratau foarte frumos! Si i-am mai purtat asa destul timp. Si au tot fost areciati. Toc mediu, bot nici ascutit, nici rotunjit, exact cat trebuie pentru stiletto, cusaturile alea pe fata care dadeau personalitate, i-am iubit mult!

Pana intr-o zi fatidica de marti (nu stiu de ce se spune la scorpion ca ziua norocoasa e martea, dar ma rog). Ultima oara cand i-am purtat era sa raman desculta. A cedat unul din ei usor usor. Nu stiu daca era cel care si-a pierdut fundita originala, de suparare, sau era celalalt. Cert e ca au decis sa ma paraseasca. Cu parere de rau am constatat ca nu exista cale de intoarcere, nu ne putem impaca, asa ca am renuntat la ei, relatia noastra a fost destul de lunga, de apreciat asta.

Cum eu cred in semne, clar asta e un semn ca imi trebuie o noua pereche de pantofi rosii! Noroc cu prietenii de la The 5th Element care sigur imi vor face o pereche asa cum imi doresc! Mi-e teama ca in loc de o pereche imi voi face vreo 3. Ca si Hydra careia ii tai un cap si-i cresc 3 in loc, pe acelasi sistem functionez si eu cand vine vorba de pantofi! Si abia astept sa fac un pic de terapie cu pantofi, pentru a-i jeli pe cei pierduti si a compensa cumva golul lasat de una dintre perechile preferate! 🙂