De aproape trei saptamani viata mi s-a schimbat. Scriu acum articolul asta si imi sta in brate, dormind, asa se simte cel mai bine. Sunt mai fericita, zambesc mai mult, poate sunt mai empatica si totul datorita ei.
La un moment dat mi s-a pus o pata. Una de care nu mai scapam. Si mie cand mi se pune pata si simt ca asta trebuie sa fac, o fac, eventualele regrete sa vina pe urma, decat sa traiesc cu „what if”. Am fost intr-o sambata sa vad gogosile pufoase. Imi doream un baiatel si m-am ales cu o fetita.
M-am topit cand i-am vazut pe toti jucandu-se si fiind cele mai dragalase fiinte pe care le vazusem in ultimul timp. Unul dintre ei a venit la mine si a inceput sa ma traga de soseta, sa se joace cu mine. Apoi, ostenit de atata joaca, s-a ghemuit la picioarele mele si a adormit. E un semn de incredere, ca se simte in siguranta in preajma ta. Am aflat ulterior ca era fetita. Si cred in destin si in semne. Ea m-a ales pe mine. Ce sa fac? s-o iau, sa n-o iau? Sa iau baietel pana la urma? Toti erau frumosi, a fost o decizie grea. Avandu-l si pe frati-miu cu mine, ma mai lasam influentata si de el si eram extrem de nehotarata, ceea ce rar mi se intampla (i-as fi luat pe toti!!!). Totusi, mi-a ramas inima la ea si m-am codit cateva ore, dupa care hotararea a fost luata, ea ramane, ea m-a ales, e clar!
Asteptarea pana s-a facut mai maricica a fost tolerabila, desi o asteptam ca pe nu stiu ce. Mai greu a fost cu numele, am tot facut research si degeaba, tot numele pe care l-am simtit i l-am dat. Si i se potriveste. Stiam exact la ce ma inham si, cu cat mi se spunea ca va fi greu, ca e complicat, parca imi doream mai mult sa ajunga la mine, la casuta ei! In ziua cea mare am fost s-o iau si ma incercau tot felul de sentimente: daca nu ma voi descurca, cum ne vom intelege, oare este ceea ce-mi trebuie mie?! Doar ca, asa cum ii incurajez pe oamenii din viata mea sa faca ceea ce-i face fericiti, asta am connsiderat ca ma face fericita, s-o am pe ea langa mine. Si a fost cea mai buna decizie si am cel mai bun sentiment!
Pentru ca este A-DO-RA-BI-LA!!! O iubesc de nu mai pot si ador ca e lipicioasa si se bucura cand ma vede. E atat de afectuoasa, la cat de mica este, se vede ca se straduieste sa ma faca sa zambesc. Ne-am adaptat foarte bine una cu cealalta, incepem sa prindem curaj, imi arata cat de desteapta si receptiva este, este ascultatoare si la fata de miloaga pe care o are, n-ai cum sa te superi pe ea, indiferent de ce ar face.
Si da, face dracarii, ca doar e copil. Ferfenita hartia igienica, mi-a furat animalele de plus si le smotoceste ea, caca si pipi prin casa si pe pled, dar si pe langa, a reusit sa intre in dulapul de incaltaminte (si cum eu sunt fanatica, am multe) si mi-a ros o pereche de ghete, insira jucariile pe unde apuca, cand face diverse mai si calca si apoi se plimba prin toata casa, plange dupa mine si fac baie asistata si astea sunt asa, de inceput.
Dar chiar nu conteaza ca dau de doua ori pe zi cu mopul prin casa (am devenit si un pic obsedata, omg, o sa fiu ca mama!!!), ca strang dupa ea, ca-i port de grija sa manance, ca-i gatesc, ca-mi amortesc picioarele in aceeasi pozitie doar ca sa nu-i tulbur somnul.
Mai avem un vaccin si apoi iesim afara si abia astept sa ne alergam prin parc, in casa alergam destul, dupa fiecare pui de somn parca sta la incarcat dar, Doamne, mi-e atat de draga, incat n-as da-o pentru nimic in lume! Stim sa facem pe pled absorbant, am invatat „sezi” si „da labutza” si aproape am invatat „fetch” si „sit nice”. Si aventurile continua!
Si, ca sa n-o mai lungim, ea este TASHA, noua membra a familiei, aka Miloaga aka Caprita aka Escroaca Sentimentala aka Tzutzurica aka FrumoasaLuMama aka Prapadenie etc. si este Jack Russell Terrier:
Toantele nu merg in rai 