octombrie 27, 2016

Aventuri cu Tasha

Febletea mamei a crescut, are aproape 10 luni acum si, de cand a aparut in viata mea, imi insenineaza orice zi, ma face un om mai bun si imi bucura sufletul cu iubirea ei neconditionata! Iar eu sunt topita dupa ea!

Bineinteles ca de-a lungul timpului am mai avut si aventuri, a facut si prostii, dar a si invatat chestii si relatia si legatura dintre noi se imbunatateste si se sudeaza pe zi ce trece.

Ca prostii memorabile pot enumera pipi in pat, vomitat in pat, ros marginea lambriului de pe hol, mancat papuci si sapat in ghiveciul de flori. Unele au fost din vina mea sau din cauza nesupravegherii corespunzatoare. Mi-am asumat aceste lucruri de fiecare data, stiam ce ma asteapta. Pipi in pat a facut de curand, cand bause multa apa cu o seara inainte, iar dimineata am vrut sa mai trag de timp pana eram gata sa iesim afara, saraca nu s-a mai putut abtine, iar eu ca o tuta nu o lasam sa se dea jos din pat (da, suntem o printesa, dormim in pat…exista avantaje de ambele parti). Mi-a vomitat in pat in momentul in care a mancat prostii sau ceva ce nu i-a priit. M-am trezit in mijlocul noptii auzind exact sunetele specifice de reflux gastric si am luat-o pe sus. Apoi am vazut ca de fapt era partea a doua, prima parte nu o auzisem. Am schimbat lenjeria, am bagat la spalat patura si am curatat, cu ochii carpiti (csf, n-ai csf). Lambriul de pe hol l-a ros mereu numai cand nu eram acasa si ea probabil se plictisea (terrierii tot timpul ar trebui sa fie ocupati), am certat-o de fiecare data. Reactia ei, urechile pe spate si sarit pe mine sa ma pupe. E smechera gagica, stie cum sa fie escroaca sentimental. 🙂 Papuci a mancat multe perechi, chiar si interval scurt, de coborat pana jos la magazin si intors. Si nu, nu-i lipsesc jucariile.

In ghiveci a sapat cand era micuta, inca nu avea voie afara. Am o planta mare in sufragerie, unde ea are voie doar cu supraveghere, iar eu cum eram acasa, am lasat-o sa se agite si sa topaie pe langa mine. Stand concentrata la laptop, era prea liniste. Cand m-am intors, printesa mea era toata cocotata in ghiveci, sapa de zor, cu toate cele 4 labute, plus bot, zbura pamantul in stanga si-n dreapta, de m-am inverzit la fata! Am certat-o si am luat-o pe sus mozolita, am bagat-o in cada. Voiam sa strang in sufragerie, dar dracanelul se agita in cada si-mi facea dare de pamant. „Bine, am inteles, te spal intai pe tine, apoi curat acolo”.

In rest, este o catelusa foarte cuminte, ascultatoare, receptiva, lipicioasa si pupacioasa. Si o ador! Pentru ca ma iubeste si in somn.

Din pacate am avut si ceva momente mai neplacute, dar am trecut peste destul de bine, as spune eu. Ii port de grija tot timpul si aparent se vede. Totusi, accidente si lucruri neprevazute se pot intampla. Era sa nu mai am catel de doua ori…

Intr-un weekend cand am fost la mosie a zburdat toata ziua si a fost extrem de fericita. Tata s-a gandit sa curete terasa de lemne si, cu ajutor, a inceput sa debaraseze. Maimuta a aparut ca din senin si a cazut un lemn langa ea la milimetru. S-a speriat foarte tare si a inceput sa faca ture schelalaind, de nu stiam, lovita la picior, la cap, la coaste…m-a luat o panica sinistra si cu greu am prins-o. Cand am constatat ca e ok, ce-a fost la gura mea…am balacarit pe toata lumea fara discriminare. Si acum ii scot ochii si n-o sa uit faza!

In alta zi a venit o vecina cu liftul cand ieseam afara si o tineam in lesa. Avea o zgarda cam pricajita si voiam s-o schimb. A intrat in lift dupa vecina si s-au inchis usile si liftul s-a pus in miscare. Eu eram de partea cealalta cu lesa urland „nuuuuuuuuuuuuu!!!!!” pentru ca si vedeam cum se strange de gat. Din fericire, cum zgarda era semi rupta, s-a rupt de tot si am recuperat catelul bine merci. Cu panica in suflet, am zis frate, e ceva in aer, nu e bine deloc si, ca o vrajitoare nebuna, am stropit cainele cu aghiazma, am zis ca na, poate o functiona, ca eu nu vreau sa pateasca ceva cainele. Doamne fereste!!!

Probleme de sanatate nu am avut cu ea, a mai avut din cand in cand diarie sau a vomitat, dar e normal. A fost cam lesinata in ziua in care am sterilizat-o, de mi se rupea sufletul, nu m-am dezlipit de ea, am pazit-o…nu a vrut sa manance, nu pipi, nu caca, nu apa si tremura. Dar am avut un medic foarte bun si a facut treaba excelenta, asa ca nu am avut alte complicatii. A mai avut o mica eruptie pe piele, ca o alergie, dar i-am schimbat meniul si a trecut de la sine. Mai nasol a fost cand s-a trezit intr-o dimineata mutant, cu botul umflat de parca aveam bull terrier…atunci a fost pe antihistaminice, pentru ca aparent a intepat-o o albina. Si da, si patrupedele pot face reactii alergice, asa ca mare grija.

Evident ca sunt cu ochii pe ea ca pe butelie, e un caine energic, are nevoie de supraveghere, interactiune, alergare, joaca si atentie. De curand am inceput si lectiile de dresaj si merg bine, e un cursant silitor si cu mult potential. Este foarte cuminte pentru un Jack Russell si toata lumea o place si-o mangaie si-o pupa. Si ei nu-i place deloooooc. 🙂

Despre cum merge dresajul si ce am reusit sa invatam, intr-un post viitor, dupa ce vom termina lectiile. Pana atunci, niste poze cu Tasha:

martie 28, 2016

Tasha

De aproape trei saptamani viata mi s-a schimbat. Scriu acum articolul asta si imi sta in brate, dormind, asa se simte cel mai bine. Sunt mai fericita, zambesc mai mult, poate sunt mai empatica si totul datorita ei.

La un moment dat mi s-a pus o pata. Una de care nu mai scapam. Si mie cand mi se pune pata si simt ca asta trebuie sa fac, o fac, eventualele regrete sa vina pe urma, decat sa traiesc cu „what if”. Am fost intr-o sambata sa vad gogosile pufoase. Imi doream un baiatel si m-am ales cu o fetita.

M-am topit cand i-am vazut pe toti jucandu-se si fiind cele mai dragalase fiinte pe care le vazusem in ultimul timp. Unul dintre ei a venit la mine si a inceput sa ma traga de soseta, sa se joace cu mine. Apoi, ostenit de atata joaca, s-a ghemuit la picioarele mele si a adormit. E un semn de incredere, ca se simte in siguranta in preajma ta. Am aflat ulterior ca era fetita. Si cred in destin si in semne. Ea m-a ales pe mine. Ce sa fac? s-o iau, sa n-o iau? Sa iau baietel pana la urma? Toti erau frumosi, a fost o decizie grea. Avandu-l si pe frati-miu cu mine, ma mai lasam influentata si de el si eram extrem de nehotarata, ceea ce rar mi se intampla (i-as fi luat pe toti!!!). Totusi, mi-a ramas inima la ea si m-am codit cateva ore, dupa care hotararea a fost luata, ea ramane, ea m-a ales, e clar!

Asteptarea pana s-a facut mai maricica a fost tolerabila, desi o asteptam ca pe nu stiu ce. Mai greu a fost cu numele, am tot facut research si degeaba, tot numele pe care l-am simtit i l-am dat. Si i se potriveste. Stiam exact la ce ma inham si, cu cat mi se spunea ca va fi greu, ca e complicat, parca imi doream mai mult sa ajunga la mine, la casuta ei! In ziua cea mare am fost s-o iau si ma incercau tot felul de sentimente: daca nu ma voi descurca, cum ne vom intelege, oare este ceea ce-mi trebuie mie?! Doar ca, asa cum ii incurajez pe oamenii din viata mea sa faca ceea ce-i face fericiti, asta am connsiderat ca ma face fericita, s-o am pe ea langa mine. Si a fost cea mai buna decizie si am cel mai bun sentiment!

Pentru ca este A-DO-RA-BI-LA!!! O iubesc de nu mai pot si ador ca e lipicioasa si se bucura cand ma vede. E atat de afectuoasa, la cat de mica este, se vede ca se straduieste sa ma faca sa zambesc. Ne-am adaptat foarte bine una cu cealalta, incepem sa prindem curaj, imi arata cat de desteapta si receptiva este, este ascultatoare si la fata de miloaga pe care o are, n-ai cum sa te superi pe ea, indiferent de ce ar face.

Si da, face dracarii, ca doar e copil. Ferfenita hartia igienica, mi-a furat animalele de plus si le smotoceste ea, caca si pipi prin casa si pe pled, dar si pe langa, a reusit sa intre in dulapul de incaltaminte (si cum eu sunt fanatica, am multe) si mi-a ros o pereche de ghete, insira jucariile pe unde apuca, cand face diverse mai si calca si apoi se plimba prin toata casa, plange dupa mine si fac baie asistata si astea sunt asa, de inceput.

Dar chiar nu conteaza ca dau de doua ori pe zi cu mopul prin casa (am devenit si un pic obsedata, omg, o sa fiu ca mama!!!), ca strang dupa ea, ca-i port de grija sa manance, ca-i gatesc, ca-mi amortesc picioarele in aceeasi pozitie doar ca sa nu-i tulbur somnul.

Mai avem un vaccin si apoi iesim afara si abia astept sa ne alergam prin parc, in casa alergam destul, dupa fiecare pui de somn parca sta la incarcat dar, Doamne, mi-e atat de draga, incat n-as da-o pentru nimic in lume! Stim sa facem pe pled absorbant, am invatat „sezi” si „da labutza” si aproape am invatat „fetch” si „sit nice”. Si aventurile continua!

Si, ca sa n-o mai lungim, ea este TASHA, noua membra a familiei, aka Miloaga aka Caprita aka Escroaca Sentimentala aka Tzutzurica aka FrumoasaLuMama aka Prapadenie etc. si este Jack Russell Terrier:

august 20, 2015

Cappadocia cu TravelSelfie

Anul asta a fost anul Turciei. Dupa ce mi-am facut o dambla cu inotatul cu delfinii, am bifat-o si pe a doua, zbor cu balonul cu aer cald deasupra Cappadociei, la rasarit. Cum am ajuns la asta, voi povesti in cele ce urmeaza.

Mi s-a pus o pata de prin primavara cand am vazut pe maretul Facebook ca au fost niste oameni, bloggeri pe care-i stiu de niste ani si au povestit numai de bine, au postat poze superbe, au intalnit oameni frumosi si au adunat amintiri nepretuite si povesti de spus nepotilor. Asa ca am luat hotararea ca trebuie bifat si zborul cu balonul cu aer cald, e o experienta frumoasa care merita!

Si iata-ma la aeroport in creierii noptii, cu ochii scosi, dupa un somn de doar 3 ore, pregatita pentru o noua aventura. Am fost cu Simoneta si cu Schnitzel (gunoierii vechi isi aduc aminte de el) si cu multi alti oameni pe care i-am cunoscut acolo, reuniti de acelasi concept, TravelSelfie. Am fost un grup de 20, nici multi, nici putini, suficient cat pentru o vacanta de neuitat. I-am cunoscut si pe prietenii lui Mircea (Schnitzel), Andra, Narcisa si Bogdan si am avut noi grupuletul nostru de 6 mandri calatori. Am zburat Bucuresti-Istanbul-Kayseri si de acolo am fost cu autocarul in Mustafapasa, unde am fost cazati la un hotel sapat in piatra. A fost ceva inedit, nu are luxul si confortul unui hotel cu dotari de x stele, dar e pitoresc si are farmecul lui si, chiar daca am avut cea mai mica incapere, nu ne-a deranjat, important e sa am unde face dus si unde sa dorm.

Ziua in care am ajuns a fost cu program liber si, chiar si obositi, am inceput sa ne plimbam prin satuc si sa exploram. Am fost la muzeul papusilor, unde de niste generatii se confectioneaza papusi cu tinute traditionale si pe parcurs turistii au venit si au mai adus papusi de prin tinuturile de bastina, intregind astfel colectia. E un nene simpatic, care dupa ce iti taie bilete, iti spune ca e afacere de familie, pune cordon la intrare, inchide muzeul si se plimba cu tine si iti explica despre tot ceea ce vezi. Are si o terasa cu o priveliste fantastica si are si niste usi pictate deosebit, e de vazut! In explorarile noastre ne-am cocotat pe coclauri si am descoperit singuri pesteri sapate in stanca, unele ruine, altele in stare buna, am facut poze si ne-am amuzat. La intoarcere spre hotel, ni s-a parut frumoasa o curte interioara, am incercat sa vedem daca este cineva sa cerem voie sa intram. A aparut un nene care ne-a invitat sa facem poze daca vrem, basca, ne-a trimit sa urcam si pe acoperisul casei sa facem poze de acolo. Ne-am imprietenit cu multi caini si pisici, erau din belsug. La un moment dat mieuna o pisica intr-un fel aparte si s-a trezit Andra sa spuna „e un paun” 😆 . Dupa asta, mereu spuneam, „i-auzi, paunii”!

A doua zi a inceput tot dis de dimineata, cand ne-am trezit extrem de devreme pentru zborul cu balonul. A meritat fiecare moment, fiecare secunda, fiecare minut nedormit! A fost de vis, Cappadocia este spectaculoasa in sine si, cand o vezi de la inaltime, iti dai seama cat de inventiva si extraordinara este Mama Natura! Sa fii la inaltime, printre sute de baloane cu aer cald, sa simti aerul diminetii, sa te bucuri de culori si sa prinzi un rasarit de vis, astea sunt momentele pe care le pastrezi in suflet si de care iti aduci aminte cu mare drag oricand (puteam sa fiu in trend si sa zic „asta inseamna sa fii mafiot” 🙂 )! A fost sen-za-ti-o-nal!!! Am zburat cu Sultan Baloons, cu Rodrigo, un pilot portughez, care spunea ca-i place la nebunie ceea ce face si mai e si platit pentru asta. Of, cand o sa ma fac mare, asa o sa fiu si eu! Am avut noroc, nu a fost vant, asa ca aterizarea a fost lina, am aterizat fix in remorca, remorca ce transporta de obicei baloanele, arta si precizie. La final am primit certificate de „zburatori” si sampanie si, pentru ca erau cateva zile de nastere, am avut si tort. A fost un inceput de zi superb, rasaritul din balon, apoi sampanie si tort la 7 dimineata, cine mai era ca noi?!

Am continuat ziua cu un tur prin sudul Cappadociei, unde este mai liniste si mai nevizitat de turisti, am vazut manastiri si biserici sapate in stanca datand de la inceputurile crestinismului, dar cea mai tare experienta a zilei a fost cand am mers pe un traseu mai solicitant, printr-o casa de porumbei, unde ne-am tarat prin cotloane inguste si greu accesibile, ne-am umplut de praf pana-n dinti, am transpirat intens, dar a fost foarte misto! Am avut un ghid, Umut, foarte simpatic, care pe langa istorie, legende despe anumite locuri sau edificii, ne-a explicat si ne-a povestit si despre traditii, obiceiuri si despre viata de zi cu zi a turcilor. Ne-a placut foarte mult despre el, am invatat cum sa tin minte „multumesc”-ul lor: „tea”, „sugar”, „dream” – „teşekkür ederim”!

Urmatoarea zi a fost la fel de plina, am fost la Goreme Open Air Museum, la „Familie”, intr-o alta zona unde era o panorama superba, ne-am cocotat din nou, noi si caprele negre, am fost si in Valea Devrent, am fost la un atelier de olarit, la fabrica de onix si la Orasul Subteran. Umut, ghidul ne-a povestit despre legenda pietrelor „familie”, totodata spunandu-ne si despre traditiile lor. Daca o fata este ceruta de la parintii ei, cand el vine in vizita, ea face cafea si daca il vrea, ii pune zahar in cafea, daca nu, ii pune sare. Totodata, exista doar senzatia ca are de ales, intrucat nu poate spune „da” direct, pentru a nu se cade, ar fi considerata femeie usoara, drept urmare raspunsul intelept este „cum doresti tu, tata”. De semenea ne-a povestit despre cum traiau oamenii din orasele subterane… ma bucur foarte mult ca traiesc intr-o epoca moderna! La fabrica de onix am descoperit o piatra pretioasa de-a lor specifica, se numeste sultanita si isi schimba culoarea in functie de lumina. Superba, dar scumpa, totusi, imi voi cumpara la un moment dat ceva cu sultanita, am zis!

Am si olarit, cu sau fara voie. M-a pus necuratul sa ghicesc ce manufactura baietul ala acolo, drept urmare am fost invitata sa olaresc si sa urmez instructiunile. Dupa ce ca aveam emotii, ma urmarea toata lumea atent, mi-a intrat lut de-ala pe sub unghii, am inceput sa dau o forma acolo, dar nu era ceea ce trebuie, imi iesea un mare falus si nu stiam cum sa opresc roata aia, cum sa ma opresc din ras, cum sa nu rosesc si cum sa nu vada nimeni. Nevermind, a avut Simo grija sa sublinieze creatia mea! Am dres-o cu interventia maestrului olar si intr-un final mi-a iesit un ghiveci. M-au trecut toate apele si a fost cam neobisnuit, dar am facut-o si pe asta!

Dupa asa zile intense, inainte de Istanbul, am avut o zi de pauza, zi in care am fost in Urgup, la magazine de suveniruri, la magazine de mirodenii si am stat la bere. Seara am zburat spre Istanbul si aventura a continuat intr-un mare fel. Cu putine ore de somn la activ, ne-am trezit dimineata si am inceput sa umblam: Galata Tower, Palatul Topkapi (cel mai mult mi-a placut haremul), Hagia Sofia, Basilica Cisterna, croaziera pe Bosfor. Am lasat pentru a doua zi Moscheea Albastra si bazarul. Am fi vrut si Dolmabahce, dar eram pe low si cu energia si cu banii.

Am mers foarte mult pe jos, simt un amestec de iubire si ura pentru orasul asta, imi place si-mi displace in acelasi timp. E minunat cand vizitezi, dar te enervezi vazand opulenta facuta din biruri luate de la noi, e plin de istorie si cultura, dar locuitorii actuali sunt cam de calitate indoielnica (stiu ca nu e frumos sa pui etichete, dar e un blog subiectiv), cand te urci undeva si vezi panorama orasului ai o senzatie minunata, totodata cand le vezi pe infasuratele alea si te gandesti cat de indoctrinati sunt, parca nu e ok sa fii femeie in islam, cel putin din punctul meu de vedere; sunt extrem de primitori, stiu sa scoata bani din piatra seaca, sunt speculanti, negustori inascuti, dar si jepcari; pe cat de linistitoare a fost croaziera pe Bosfor, pe atat de balamuc e pe strazi si in bazar. A, si au pisici multe, le protejeaza si au mancare si apa permanent, dar e in interesul lor, la ce mizerie e, daca n-ar fi pisici ar fi invadati de sobolani. Cu toate plusurile si minusurile, este un oras fascinant, care exercita un efect magnetic!

Experienta Cappadocia este una fascinanta, peste niste ani as repeta-o cu mare drag! Am cunoscut oameni frumosi, m-am simtit foarte bine, in ciuda somnului pe sponci, mi-a placut mult ideea TravelSelfie, este despre oameni si calatorii!

Poze maine, ca sunt rupta, voi reveni cu later edit. 🙂 poze aici

iulie 22, 2015

Cum a fost la Robbie Williams

Ador atmosfera de concert!!! Pur si simplu o ador! O mare de oameni care traieste intens tot ce canta artistul pe scena, canta impreuna cu el, numai cand ma gandesc mi se face iarasi pielea de gaina. Dar si artistul trebuie sa fie la inaltime, bineinteles!

Ei bine, Robbie a fost! Nu am fost niciodata un fan inflacarat al lui, dar stiu ca este un entertainer absolut, ca are o carisma fantastica si ca isi hipnotizeaza publicul, am vazut concerte de-ale lui. Si am zis ca trebuie vazut. Si a fost o decizie inteleapta. Stiam ca tot Facebook-ul va fi la concert, dar nu prea m-am intalnit cu multi, asa ca nu avea rost sa ma chinui sa postez ceva, semnalul oricum e bruiat in zona cand sunt concerte si nu numai. M-am chinuit ceva sa ma intalnesc cu Andreea (verisoara), nu stie sa explice unde mama zmeilor era schela cu reflectoare, le vazusem doar pe alea mari, dar nu mai conteaza, ne-am gasit, dupa ce am balacarit-o la telefon, i-am zis ca nu mai vreau sa ne intalnim, am inchis, am respirat si dupa 5 minute am sunat-o din nou. 😆

Coada mare, caldura mare, organizare dubioasa, detalii nesemnificative. Nu mi-a placut ca nu mi-au dat si mie bautura in doza/sticla/recipient, dar ce sa facem?! Dupa cei din deschidere, a urmat o perioada de asteptare. Nu pot, mai nene sa inteleg frecusul disperat al oamenilor dintr-o parte in alta la concerte, sau nu stiu, sa nu mai treaca fix prin spatiul vital! Piticii mei de pe creier, e ok, sunt bine! La un moment dat vad o tipa care abordase grupul de langa noi si le punea niste bratari aurii la mana. Hmmm… whatever, cine stie. Dupa putin timp a venit la noi o tipa „Hey, nu vreti sa mergeti mai in fata?” „Ba da, dar pe bune? Ce trebuie sa dam in schimb? De ce noi?” „Pur si simplu! Hai, duceti-va si nu mai veniti in zona asta, intrarea e pe acolo!” Ne daduse bratari pentru Diamond Ring!!! Woooow! Acolo in fata scenei! Am dat bani de Normal Circle si am ajuns la Diamond! Multumesc, Doamne! Era cazul ca si karma aia sa mai inceapa sa-si faca treaba!

In scurt timp si-a facut aparitia si mister Robbie Williams pe scena cu clasicul „Let me entertain you„. Ne-a incins bine, a vorbit despre el, a fost intr-o forma si o dispozitie de zile mari, noi, publicul am fost la inaltime si s-a vazut clar ca i-a facut placere sa ne cante. Cred ca am avut o chimie frumoasa. Si nu se intampla asa tot timpul, chiar nu! Din momentul in care a zis „My name is Robbie Fucking Williams and for the next two hours your asses will be mine!” chiar asa a fost si ne-a tinut in priza.

Momentele tribut au fost foarte emotionante, mi-au placut extrem de mult. Uitandu-ma in spate si vazand cata lume e, pana sus la Casa Poporului, toata peluza, toata Piata Constitutiei, fenomenal. Pana si el a zis „Fucking amazing, I didn’t know I was so famous here!”. A fost coplesitor sa cante o mare de oameni „Angels„ si la final impreuna cu Robbie „My way„. Doamne, exact pentru senzatiile astea, pentru piele de gaina, pentru melodii superbe, pentru live-uri, pentru a simti muzica-n vene, de-aia ador concertele! Si concertul lui Robbie este unul de care imi voi aduce aminte cu drag si voi zambi si mai mult ca sigur voi mai merge cand si daca va mai veni pe la noi! He really made me „Feel„!!! Foto: Simona mea

iunie 18, 2015

Poveste din viitor

O raza de soare se strecura in camera prin geamul dormitorului, filtrata de perdea, si ii mangaia obrazul. Deschise ochii si se uita in jur. I se lumina fata cand vazu atatea lucruri familiare, parca visul ciudat pe care-l avusese s-a si estompat, era mirosul asternutului proaspat, perna moale, totul o indemna sa inchida ochii la loc si sa schimbe visul cu unul mai frumos. Dar se anuntase o zi insorita si placuta de duminica, parca era pacat s-o iroseasca dormind. Deodata doua maini puternice au cuprins-o intr-o imbratisare placuta si voluptoasa totodata, el inca dormea si o cauta in vis. Se uita cu drag la degetele acelea frumoase pe trupul ei si decise sa se mai bucure un pic de imbratisare, inainte sa se ridice din pat si sa-si lase omul sa mai recupereze somn. Inchise ochii si zambi.

Dupa ce el s-a adancit in vise, s-a intors, l-a privit cat de senin este cand doarme si-a spus in gand „imi esti atat de drag”, l-a sarutat pe frunte si s-a desprins din imbratisarea somnoroasa ridicandu-se din pat. Facu cativa pasi pe hol, trecand pe langa camera copiilor si arunca un ochi sa-si mai vada comorile, niciodata nu se satura sa-i priveasca. Sonia si Sebastian dorm linistiti, fiecare in patutul lui, deci are putin timp pentru ea.

Cobori scarile in picioarele goale si camasa de noapte spre bucatarie. Trecu prin fata unei oglinzi rapid si facu doi pasi in spate, zabovind si utandu-se la reflexia ei, zambind. „Da, acum e bine” spuse aranjandu-si o suvita rebela si continuandu-si drumul. Puse de cafea si deschise usile spre terasa. Iesi pe terasa, adulmecand aerul curat al diminetii, asculta cantecul pasarilor si privi in zare, peste lac. Vazu ferma din apropiere, verdele ierbii contopit cu albastrul cerului si i se confirma inca o data ca acolo e locul ei, locul lor, acolo e acasa. Un pic infrigurata intra in casa. Sari rapid in dus, se schimba in ceva comod, isi stranse parul si iesi in fata casei. Max, Golden Retreiver-ul familiei, era nerabdator sa-si gasesca tovaras de joaca, Tomita nu avea chef de el si il zgariase, asa ca aparitia ei ii starni o bucurie imensa. Dupa portia de dragoste primita, se declara multumit si pleca sa-si rontaie jucariile. Stia ca era doar prima pe ziua de azi, omuletii cei mici vor aparea curand si nu-l vor slabi cateva ore bune.

Ea se intoarse in bucatarie, la fix cand cafeaua era gata. Isi turna o ceasca si iesi pe terasa s-o savureze. „Ce viata frumoasa! O dimineata relaxanta in natura, imi beau cafeaua, ma bucur cu toate simturile!” Linistea a fost scurta, deoarece auzi zarva pe scari. Doua mogaldete impreuna cu un barbat frumos isi facura aparitia harjonindu-se. Protector, el ii lasa jos din brate si-i lasa sa se joace, venind spre ea. Dupa ce vazu despre ce era zarva, ea continua sa-si bea cafeaua, bucurandu-se de ultimele sorbituri. El iesi pe terasa, o lua in brate, o saruta dragastos „Buna dimineata, draga mea!”, zambindu-i. „Ah, zambetul ala minunat, zambetul ala care m-a fraierit si cu care iti iert orice”, spuse ea muscandu-si buzele.

„Mami, ne e foame!”, se auzira niste voci pitigaiate. Au zambit complice uitandu-se unul in ochii celuilalt si s-au intors spre pitici, urma o duminica perfecta in 4.

martie 24, 2014

Despre Sebastian

Sebastian e unul dintre numele mele preferate. Dar nu despre asta este vorba in postul de fata. 🙂

Sebastian in cauza este baietelul unei prietene, scorpion de-al meu, un bebe dulce si scump, care desi ma cucerise din poze, cand l-am vazut m-am totpit. M-a luat de un deget si nu-mi mai dadea drumul zambindu-mi in acelasi timp. El reprezinta totul pentru parintii lui si sigur le va aduce multe bucurii. Acum o luna si ceva a fost diagnosticat cu hipoacuzie neurosenzoriala bilaterala.

Sunt multiple aspecte de analizat aici. Pe de o parte, este bine ca a fost depistata din timp si are toate sansele de recuperare si de a duce o viata normala, ca orice alt copil. Pe de alta parte, statul roman nu deconteaza implantul cohlear decat pentru o ureche. Asta mi se pare horror. Sa fii „intr-o ureche” duce la complicatii, echilibru, vorbire, postura si asta e asa ceva general la care ma pot gandi eu, ca o profana, ca nu am cunostinte de medicina.

Parintii lui ar face orice pentru el, de aceea i-au impartasit povestea pe net si sambata au organizat un targ de prajituri pentru Sebi. Am fost impresionata de numarul mare de oameni care au participat, multi au facut cele mai alese prajituri si le-au oferit spre vanzare, altii au venit sa cumpere si sa-l cunoasca pe micut, ba chiar si Clubul Beagle l-a sustinut. Nu pot descrie emotiile pe care le-am trait in putinul timp petrecut acolo, cinste parintilor pentru ca sunt extrem de pozitivi si si-au gasit puterea sa se lupte pentru ca puiul lor sa aiba o copilarie si o viata fericita.

Operatia lui Sebi va avea loc in toamna, si va fi o interventie bilaterala. Dupa cum am zs, statul decontand doar o ureche, mai este nevoie de 25.000 de euro pentru a acoperi costurile restului operatiei. Eu sunt convinsa ca vor strange suma asta, lupta e abia la inceput. Abia astept sa-mi spuna Sebi o poezie! 🙂

Pentru intreaga lui poveste, puteti accesa site-ul creat special pt el sau pagina de Facebook.

Sper din tot sufletul ca Sebi sa primeasca tot ajutorul de care are nevoie si sa va zambeasca si voua la fel de frumos cum mi-a zambit mie sambata!

martie 12, 2014

La coada la fericire, cu rabdare

Ce este fericirea si cum o definim este o intreaga despicare a firului in patru indelung dezbatuta, sucita pe toate partile si inca neinteleasa. Unii spun ca face parte din tine, ca o poti gasi in lucrurile marunte, ca e compusa din acele momente de neuitat, ca e relativa, ca e subiectiva, ca nu exista, ca e doar un ideal si tot asa. Tot timpul uitandu-ne in urma ne putem da seama care au fost cele mai fericite momente si posibil sa le putem enumera oricand. Si tot timpul parca ni se pare ca in trecut sigur am avut momente mai fericite decat in prezent si traim cu iluzia ca or fi si mai si in viitor. Nu e nimic rau in asta, ba dimpotriva, se spune ca o gandire pozitiva iti aduce multiple beneficii. Dar si sa fii extrem de optimist poate dauna grav sanatatii, pe scurt.

De mici suntem un pic „defectati” de ce e in jurul nostru, de povestile cu zane, feti frumosi si happily ever after, de povestile de succes ale altor oameni, chiar si de ideile pe care le trezim in altii atunci cand avem cativa anisori si suntem intrebati ce vrem sa ne facem cand ne facem mari. Si crestem si suntem exact ca-n cantecelul ala cu „Rabdare, rabdare, pana cresti mai mare / Rabdare si totul iti va fi pe plac / Rabdare, rabdare, cine s-o masoare / Cu-atata rabdare nu stiu ce-am sa fac” 🙂 (nu-l gasesc) si visam ca vom muta muntii atunci cand ne facem mari, vom schimba lumea si vom face lucruri care sa conteze. Si vom fi ataaaat, dar ataaaaaaaaat de fericiti…! Si ne scolim, si nu iubim lectiile si invatatul prea tare (ce-i drept, nici sistemul nu e stralucit, dar asta-i alta mancare de peste) si ne dorim mult sa fim oameni mari, ca stim noi ca oamenii mari fac ce vor si, facand ce vrei, esti fericit. Si ne facem tot felul de planuri, cincinale, pe decade sau visam cai verzi pe pereti ducandu-ne departe cu imaginatia si visandu-ne viata frumoasa, fericita si perfecta (fiecare in viziunea lui).

Din pacate, in viata nu facem numai ceea ce ne place si visele nu coincid cu realitatea sau au un mare delay pe scara timpului. Invatam totusi sa ne acomodam cu nuantele de gri si sa facem compromisuri. Ca fericirea nu se gaseste la colt de strada, nu e palpabila, nu ti-o ofera nimeni, nu e pe gratis si nu tine mult. Si tocmai de-aia speram si avem rabdare, ca sigur o sa fie bine, ce, se poate mai rau?! O, da, cand oferi o provocare de-asta, sigur ti se va raspunde! Si uite asa, cand stateai cuminte la coada la fericire asteptandu-ti randul, se sucesc planetele (Marte retrograd), cei din urma vor fi cei dintai si, cand mai aveai un pic si prindeai o farama, se schimba sensul cozii. Si iar o iei de la capat. Si te lupti sa-ti reiei locul sa fii printre primii care insfaca o felie zdravana, sa ajunga pentru mai mult timp. Si trebuie sa ai rabdare (si tutun).

Si in timpul asta ce faci? Treci printr-o cascada de stari, te intrebi cum de unii sunt norocosi si sunt mereu in fata de fiecare data cand se schimba sensul cozii, egoistii, si altii nu mai au loc! Si ce poti face mai bine, mai mult, mai, mai, mai… ca sa te poti bucura, sa-ti poti striga din toti plamanii fericirea. Culmea este, cand o ai, nu stii s-o apreciezi, o iei de buna si ca pe o stare de fapt, nu stii sa o intretii si din pacate sunt o gramada de factori externi care contribuie la stirbirea sau sporirea ei. Cert este ca sensul cozii se schimba permanent, depinde doar de tine unde te situezi si cum stii sa-ti faci loc. Si chiar daca „live together, die alone” avem nevoie de oameni in jurul nostru si conteaza mult sprijinul lor, in functie de rolul pe care-l joaca in viata ta. Dar atentie, nu-ti lasa niciodata fericirea complet in mainile altuia, ca sigur o va scapa macar o data si-o va ciobi, la fel cum nu trebuie sa-ti cladesti fericirea pe nefericirea altora, pentru ca se va intoarce si te va plesni de nu stii ce te-a lovit!

In timp ce stai la coada te gandesti cum de-ai pierdut randul, cand erai urmatorul. Ce s-a intamplat in jurul tau? Oameni, circumstante, noroc. Lectia tolerantei, a rabdarii si a vietii, asta s-a intamplat. E un razboi continuu si trebuie sa te bucuri de fiecare batalie castigata, pentru ca vor fi si destule pierdute. Pe masura ce trece timpul se presupune ca ne inteleptim, ne maturizam, suntem mai profunzi, poate si de-asta unele lucruri sunt mai grele decat erau cand le visam in vremea copilariei. Cand, daca nu ne convenea ceva, ne luam jucariile si plecam si gaseam repede alt tovaras de joaca; atunci cand, pe vremea biletelelor cu „vrei sa fii prietena mea?” un „da” se transforma in „nu” de pe-o zi pe alta si nu sufeream, nu ne pasa atat; cand visam sa facem lucruri marete cu viata noastra sau, dimpotriva, sa fim „in randul lumii”. Acum le percepem altfel, ne afecteaza mai multi factori, ne stresam enorm, ne atasam mai mult si mai profund de lucruri si persoane, nu mai e asa usor sa spui „nu te mai iubesc” (de fapt, cred ca e cel mai crud lucru, spus mot-a-mot cuiva). Si apelam la rabdare si mai stam o tura la coada! 😉

„Good things come to those who wait”, dar nu poti astepta o viata intreaga fericirea, ca ea nu va veni singura la tine, trebuie sa faci si tu pasi inspre ea si sa va intalniti la mijloc. Coada la fericire poate sa nu existe, depinde daca stii scurtaturi, sigur vor fi prin maracini, dar macar stii ca a meritat!

mai 21, 2013

Cum era sa ratez Depeche Mode si a treia oara

Pentru cine nu stia, sunt fan Depeche Mode de mica. Imi aduc aminte de petreceri unde dansam intr-un mod deosebit cu o prietena pe „Personal Jesus„, sarind intr-un picior invartindu-ne si fluturand circular o batista, ehe, ce vremuri! Pe langa faptul ca am avut bocanci cu placuta metalica si imi placeau la nebunie, aveam blugi largi, pe toate oracolele mele scria mare DM, aveam si insigne si, evident, imi placea de Dave.

De-a lungul anilor mi-au placut in continuare si i-am ascultat. M-am bucurat foarte tare cand au venit in 2006 pentru prima data, mi-am dorit mult sa merg. Dar, pentru ca varutza era nehotarata si n-a fost pe faza, plus prietenul meu de atunci a zis ca daca nu mixeaza (lesinat cu dj-ii, ce sa-i ceri) si doar canta, ce rost are…n-am mai mers. Dupa aia, ne-am smuls parul de ciuda ca n-am fost, dar am inghitit in sec si ne-am promis ca data viitoare mergem sigur.

Vestea buna a venit undeva spre sfarsitul lui 2009, cand am aflat ca vor veni din nou in 2010 si vor face un spectacol si mai tare decat precedentul. Ca sa fiu sigura ca de data asta nu mai ratam, am cumparat biletele din decembrie pentru mai anul urmator, asteptand momentul cu incantare maxima. Dar astrele au fost potrivnice si, cu cateva zile inainte de concert, Depeche si-au anulat turneul in cateva orase datorita problemelor de sanatate ale lui Dave. Toata lumea spunea ca a luat o supradoza, misto-uri, glume, proaste care m-au necajit atunci „Ce vor face fanii DM in Parcul Izvor?” „Enjoy the silence„. Ah, cmooooooon!!! Treaba lor cum sunt in viata reala, nu sunt primii si nici ultimii artisti geniali care au probleme cu drogurile, alcoolul sau alte vicii. Cred ca in lumea asta nu se poate altfel, ca posibil sa nu rezisti. Nici in 2010 nu am avut noroc… 😦

Anul trecut se auzeau ceva zvonuri cum ca ar ajunge din nou la noi, zvonuri confirmate din nou catre sfarsitul anului. Am zis GATA! Asta e!!! Am gasit un moment frumos, in februarie, sa-i fac varutzei cadou biletele la concert si i le-am fluturat prin fata, cu promisiunea ca mergem si ca le tin eu la mine, ca ea e cascata si le pierde. Zis si facut, puse bine in plicul lor in bucatarie. 🙂

Dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Am fost plecata o saptamana la Madrid in delegatie (o sa povestesc si despre asta, intr-un post viitor) si cand m-am intors, casa luna si plicul disparut. Panicaaaaaaaaaaaaa!!! 😆 Cu o atitudine de labila psihic am intrebat despre biletele mele, ma isterizam, apoi radeam de situatie si tot asa… se pare ca in febra curateniei biletele au fost aruncate. Hey, dar ce bine, am facut niste oameni fericiti… si eu ce faaaaaaaaaaaac?! Dupa un mic circ cu cei care vindeau biletele, mi-am luat altele, bineinteles, in alt loc si un pic mai scumpe. That was close! Se facea misto de mine ca e un semn ca nu trebuie sa ajung. Hmmm, nu se poate asa ceva, mie cand mi se pune pata, mi se pune rau si permanent, nu se mai intelege nimeni cu mine! 😀

Astfel ca, inca o data, nimic nu sta in calea viselor mele! Am ajuns la concert, am stat in tribuna, vedere mult mai buna decat la Gazon B unde aveam initial biletele si a fost una dintre cele mai tari seri din viata mea! A meritat asteptarea, au meritat nervii, banii dati si toate neplacerile de pe parcurs. Nimic n-a mai contat cand au urcat pe scena si au inceput sa cante. Tot concertul am urlat, am tipat, am cantat si am avut pielea de gaina. Atmosfera a fost una dementiala, Dave un entertainer de exceptie, publicul a rezonat la fiecare sunet, la fiecare miscare si fiecare acord bine-cunoscut. Nu mai vroiam sa se termine…!!! Dar au fost 2 ore (si un pic) absolut fantastice! Deci, daca iti doresti ceva mult, mult, mult, se va intampla, universul conspira, planetele se aliniaza, si the sky is the limit!

Pe site-urile de specialitate se gaseste si playlist-ul lor din concert. Mi-as fi dorit sa mai cante si „No Good„, „Strangelove” si „World in my eyes„, dar poate data viitoare. Ca simt eu asa ca s-au simtit excelent si ca vor mai veni, clar voi spune prezent, de oricate ori vor veni. Sunt putini despre care pot spune asta, si Depeche Mode sunt unii dintre ei!

Nu trebuie sa va placa Depeche intr-un mod asa ca mine ca sa mergeti la un concert, sunt totusi vechi in bransa si s-au reinventat mereu, pastrandu-si totusi stilul. Vocea lui Dave a sunat impecabil, sonorizarea excelenta, ca atunci cand canta un vers sa ti se faca pielea de gaina si sa iubesti bass-ul ala din voce. Dupa un concert, perceptia si aprecierea se schimba mult, in bine sau in rau, depinde doar de artist. La mine, ei sunt sus de tot, de o saptamana sunt numai cu playlist-uri de-ale lor in casti si nu ma pot opri. Dar repet, eu sunt subiectiva si under influence. Si tare imi place!

iunie 27, 2012

Ideea mea premiata

La multinationala la care prestez cu mult drag si spor, si asta o zic pe bune, avem multe programe dragute, proiecte si tot felul de chestii care fac atmosfera mai frumoasa si te fac sa vii cu drag la munca. Printre ele este si o cutie verde, unde noi punem idei si, o data pe trimestru se voteaza o idee castigatoare. In principiu avem tematica, dar nu e o regula mereu. Si am pus si eu idei, chiar mi-am pus pe lista de anul asta sa castig macar o data. Si uite ca dorinta mi s-a indeplinit.

Cum am avut ca tematica ceva legat de „environment”, m-am gandit sa facem ceva mai deosebit, o licitatie cu diverse obiecte si banii sa-i donam. M-am inspirat de la adevarata licitatie unde imi mai fac simtita prezenta. S-a convenit sa se aduca obiecte frumoase, utile, nu foarte mari, functionale etc, astfel ca sa se vanda, scopul fiind nobil. Astfel ca, timp de cateva saptamani am colectat bijuterii, accesorii hand-made, carti, tricouri, cani, aranjamente/decoratiuni, tablouri, jucarii etc. Si le-am facut descriere, le-am pus pret de pornire, le-am pozat, le-am aranjat pe slide-uri si ne-am straduit sa organizam o licitatie in adevaratul sens al cu vantului. Am confectionat si cartonase cu cifre pe care sa le alocam licitatorilor. Basca, am cerut si consultatii si ajutor si am imprumutat si ciocanelul cu care creezi frumosul efect de „sold”.

In ziua licitatiei am avut multe emotii, pentru ca nu stiam cata lume va veni exact, nu m-am ocupat de imprastierea vestilor, dar eram pregatita, sa vorbesc mult, repede, in engleza, sa tin oamenii in priza, sa pronunt multe cifre si sa fac totul interactiv. M-au trecut cinci randuri de ape, am fost agitata, am luat 2 pastile de pasiflora (multumesc mama), s-au intamplat si chestii neprevazute…dar am trecut cu bine peste. A fost un eveniment un pic altfel, gustat de participanti, au fost doua ore intense, in care am vandut aproape toate cele 70 de obiecte puse in licitatie si am strans peste 2000 RON. Cred ca n-am strans niciodata suma asta in atat de scurt timp. Mi-a placut si am fost mandra cum a iesit evenimentul, am primit reactii pozitive. Am rasuflat usurata cand s-a terminat si, sincera sa fiu, abia o astept pe urmatoarea!

Destinatia banutilor o alesesem in mintea mea oarecum, am propus-o si toata lumea a fost de acord, desi am intampinat mici dificultati si bariere de comunicare, intrucat am facut cateva sapaturi sa obtin informatii. Am directionat banii catre Asociatia ProVita. Stiam de ei demult, de la Lia, si mi-am dorit sa ajung acolo, sa pot ajuta. Astfel ca am intrebat de ce este nevoie, ne-am organizat si am mers acolo. Cu banii obtinuti la licitatie le-am luat ceva materiale de constructie, alimente de baza si am mai strans de la colegi haine si pantofi. Am incarcat 2 masini si am plecat zambind spre Valea Plopului/Valea Screzii.

Zona este superba, dealuri inverzite, aer curat, peisaj viu si primitor. Conditiile de trai sunt decente, sunt o comunitate mica si se gospodaresc cum stiu mai bine, se construieste inca, iar gardul e vopsit colorat pe portiuni, pentru un plus de veselie. Am vorbit cu o doamna de acolo si am descarcat tot ce le-am adus si nu ne-au lasat sa plecam pana nu am stat la masa (de post, delicioasa!). Nu stiu cum erau restul, dar eu aveam emotii, imi doream din tot sufletul sa nu plec de acolo intoarsa pe dos. Si mi-am dorit sa vad copiii, sa vorbesc cu ei, sa stau cu ei. Din pacate, noi am ajuns cand era ora de somn si am vazut foarte putini copii. Au reguli foarte stricte, sunt supravegheati de Protectia Copilului, au psiholog, au ore fixe de vizita, conditii de interactiune cu copiii. Unele mi se par exagerate, dar per total, daca stai bine sa te gandesti, fiind multi copii, regulile ii protejeaza pe toti si sunt in beneficiul lor. Oricum, au parte de o organizare super, altfel nu stiu ce s-ar alege.

Noi am tot pus intrebari si ni s-a raspuns. In Valea Screzii sunt mamici cu copii mici, sunt familii sarace, sunt batrani si mai sunt copii in sistem de plasament. Aici pot veni parinti sa-si lase copiii pentru o perioada, pentru ca n-au conditii, nu se pot ocupa de ei, nu se descurca etc. Trebuie sa pastreze legaturile cu ei si eventual sa vina sa-i ia de acolo definitiv la un moment dat. Din cauza asta, multi copii sunt neadoptabili. M-a intristat sa aud asta, mai mult m-a intristat ca sunt oameni care-si lasa copiii, dar nu poti judeca, poate copilului ii e mai bine acolo decat sa vada acasa violenta si sa creasca traumatizat. E un subiect sensibil, dar nu suntem noi in masura sa judecam. Asa ca, ajutam cat putem.

Oricum, vorbind cu putinii copii pe care i-am vazut, mi-am facut o parere: sunt copii frumosi, cuminti, educati, bine crescuti, dornici de afectiune si atentie, bine ingrijiti si care merita toate sansele din lume. M-a topit o fetita de 2 ani cand am vazut-o… i-am intins mana sa vorbesc cu ea, si m-a apucat de degete si nu mi-a mai dat drumul, cu greu m-am dezlipit. Nici poze ca lumea n-am fost in stare sa fac, imi tremurau mainile. As fi luat acasa vreo 5-6 copii lejer. Nu e voie. Sper sa primesc la un moment dat permisiune sa botez.

Plecand de acolo mi-am dat seama ca vreau sa ma intorc cat de des voi putea, am ramas cu gandul acolo, la copii… si macar acum vara sa merg o data pe luna. Deci cine mai are de dat haine, jucarii, incaltaminte, alimente de baza, materiale de constructii, apelati cu incredere!

Si, cum licitatia a fost un succes, mai facem una de Craciun sigur! Tot pentru copii! 🙂

mai 28, 2012

Era sa te pierd

Si ce sperietura am tras, mama-mama!!! Primul meu copil, blogul meu dragut, au em gi! Am avut o mica premonitie, imi tot spuneam in gand ca trebuie sa scriu, trebuie sa-mi fac timp, ca prea am neglijat partea asta, partea unde sufletelul meu se incarca pozitiv din scris. si uite, asa de pe azi, pe maine, cu treaba si alte cele, am tot amanat.

Si numai ce aseara ma ia o pretena la vorba si imi spune ca nu mai poate sa-mi acceseze blogul. Gheara panicii mi-a cuprins stomacul si a inceput sa-l stranga. „Mama, mi-a furat cineva blogul, ce ma fac?! Nu am salvat nimic, nu am back-up…macar sa sterg postarile, ceva, oriceeeeeeee!!!” Si, cum sunt atehnica, dar pe aici prin WordPress mi-am prins urechile demult si am invatat experimentand si apasand diverse butoane, am ajuns sa le scriu celor care se ocupa ce platforma asta minunata, sa-mi dea copilul inapoi. Sincera sa fiu, nu stiu unde si cu ce am gresit de mi l-au suspendat, cica as fi incalcat niste termeni si am facut reclama sau chestii similare. Daca faceam bani din blog, mai ziceam, dar asa… oricum, important e ca l-am recuperat!

Nu stiu cat a durat pierderea, asa „mama” denaturata sunt, dar cred ca putin. Ma speriasem ca nu mai am unde sa-mi scriu operele de arta, memoriile, aventurile picante si alte tzacaneli. Bine ca acum totul a revenit la normal, ma gandeam ca daca tot ma stie lumea de dusa cu pluta, sa le ofer confirmarea si sa fac un post despre superstitiile mele. 😆

Asta, intr-un post viitor, cand timpul mi-o va permite!

Deci, copilasul meu, iarta-ma ca te-am neglijat, dar acum ai cativa anisori, te-ai facut mare si mami trebuie sa munceasca, nu mai are atata timp la dispozitie, asa ca tu te joci cumintel si de cate ori poate, mami o sa vina sa mai scrijeleasca impreuna cu tine, pentru posteritate. 🙂

Toantele nu merg in rai

"Simt enorm si vad monstruos" – I.L. Caragiale

suflet